Când fiica mea, Ana, mi-a cerut să îi plătesc nunta, am rămas câteva momente în tăcere. Nu pentru că nu aș fi avut resursele necesare, ci pentru că îi oferisem deja un sprijin considerabil.
— Ți-am ajutat să îți cumperi casa, i-am spus calm. Acela a fost contribuția mea.
Chipul i s-a înroșit imediat.
— Ești zgârcit, a strigat. Oricum vei muri înainte să poți cheltui toți banii!
Cuvintele ei au lovit mai dur decât aș fi admis, dar am rămas liniștit. Nu am reacționat. Uneori, tăcerea este cel mai puternic răspuns.
În acea seară, am stat singur în sufragerie, în întuneric, întrebându-mă unde am greșit ca părinte. Oferisem prea mult? Sau iubeam într-un mod care nu o ajutase să înțeleagă responsabilitatea?
În jurul miezului nopții, telefonul a sunat.
— Domnule Popescu? se auzea vocea logodnicului ei, Radu, tremurând. Trebuie să vă spun ceva…
Mi-a explicat că Ana făcuse datorii considerabile pentru organizarea nunții, ascunse atât de el, cât și de mine. Acceptase avansuri, semnase contracte, luase împrumuturi. Se bazase pe faptul că voi plăti eu totul.
— Mi-am dat seama că nu mă pot căsători așa, a spus el. Nu vreau să încep o viață construită pe minciună.
A doua zi, Ana a venit la mine. Nu a cerut bani. A plâns.
— Am crezut că ajutorul tău înseamnă obligație, a recunoscut. Și te-am rănit.
Am strâns-o în brațe.
— Banii se pot pierde, i-am spus. Respectul, mult mai greu.
Nunta nu a mai fost un eveniment grandios. A fost modestă, intimă și plătită de ei doi.
Dar s-a întâmplat ceva mai important decât orice ceremonie:
fiica mea a maturizat cu adevărat relația noastră.
Am revenit la ceea ce eram odinioară: tată și fiică, nu un portofel și cineva care îl folosește.
Iar în ziua nunții, Ana mi-a șoptit:
— Îți mulțumesc că nu ai acceptat atunci. Lecția de atunci a valorat mai mult decât orice sumă.
Am zâmbit.
Pentru că uneori, cel mai prețios dar pe care îl poate oferi un părinte este puterea de a spune „nu”, cu bunătate și responsabilitate.