Spera apăru în prag, vizibil surprinsă de liniștea din cameră.
— Maica Domnului… cum ați reușit? Fetițele acestea nu dorm nici măcar noaptea!
Alexandru înțelese imediat că asista la ceva cu adevărat neobișnuit — un miracol.
— Maria… — șopti el emoționat. — De trei luni caut un răspuns. Am cheltuit o avere pe medici… și dumneata, pur și simplu…
— Le-ai făcut să doarmă, completă Maria, cu lacrimi în ochi.
În încăpere domnea o liniște deplină. Trei oameni și două fetițe priveau minunea din fața lor: Isabela adormită în brațele Mariei și Sofia strânsă la pieptul tatălui ei, liniștită pentru prima dată după mult timp.
Dintr-o dată, se auziră pași hotărâți pe scară. Tensiunea reveni brusc.
— Domnule Alexandru! — o voce feminină răsună pe coridor. — Am venit pentru consultația fetițelor.
Doctorița Victoria Dobre apăru în ușă. Avea 38 de ani, o ținută impecabilă, părul prins perfect și halatul alb fără nicio cută. Privirea ei transmitea control și siguranță. Când păși în cameră, se opri brusc. În fața ei, cele două gemene dormeau liniștite, Alexandru zâmbea pentru prima dată după luni de suferință, iar o femeie de serviciu ținea în brațe una dintre fete cu o tandrețe care părea maternă.
— Doamnă doctor… — șopti Alexandru, cu grijă să nu le trezească. — Nu o să credeți… în sfârșit au adormit. Maria a reușit.
Zâmbetul Victoriei se înțepeni pentru o clipă. Femeia părea copleșită de uimire. Se apropie încet, ca și cum s-ar fi temut să nu distrugă echilibrul din cameră.
— Cum… cum ați făcut? întrebă ea.
Maria își coborî privirea.
— N-am făcut nimic, doamnă doctor. Doar le-am luat în brațe. Poate că aveau nevoie de… dragoste.
Victoria se întoarse spre Alexandru.
— Domnule Munteanu, copiii nu se pot vindeca doar cu gesturi de afecțiune.
— Știu, răspunse el calm. Dar uitați-vă la ele. Dorm. Pentru prima dată.
Doctorița se apropie de pătuțuri. Atingând fruntea Isabelei, observă că era rece, fără febră, cu respirație regulată și liniștită. În cameră domnea o pace pe care nu o mai simțiseră de mult. Afară, lumina blândă a apusului se filtra printre trandafiri, iar vila, odinioară cufundată în plâns și neliniște, părea acum un adevărat cămin.
Alexandru se așeză pe marginea patului, ducându-și mâinile la față. Lacrimile îi curgeau nestingherite.
— Le-am crezut pierdute, mărturisi el. Nu mai aveam speranță.
Maria, încă ținând-o pe Isabela, îi răspunse cu voce blândă:
— Uneori, domnule Alexandru, Dumnezeu trimite răspunsurile prin oameni simpli.
Victoria strânse buzele.
— Cu tot respectul, nu putem vorbi despre minuni. Trebuie să găsim o explicație medicală.
— Căutați-o cât vreți, spuse Alexandru obosit. Eu o să mă bucur, în sfârșit, de liniște.
Doctorița oftă ușor și părăsi încăperea fără alte cuvinte. Pașii ei se pierdură pe coridor.
Maria așeză cu grijă fetița în pătuț și se pregăti să plece, dar Alexandru o opri.
— Așteaptă, spuse el.
Femeia se întoarse surprinsă.
— Da, domnule?
— Rămâi. Te rog. Nu ca femeie de serviciu, ci ca dădacă. Cineva în care pot avea încredere.
Maria păru copleșită.
— Eu? Dar… eu doar curăț casa.
— Știu. Dar ele te iubesc deja. Iar eu… n-am mai văzut niciodată pe cineva să le liniștească așa.
Ochii Mariei se umplură de lacrimi.
— O să fac tot ce pot, domnule Alexandru. Promit.
Așa a început o nouă etapă pentru familia Munteanu. În fiecare dimineață, Maria venea devreme, iar gemenele o întâmpinau cu zâmbete. Când plângeau, ea le lua în brațe și le cânta încet, un cântec vechi, învățat de la bunica ei din sat.
Cu trecerea timpului, casa se umplu din nou de râsete. Fetițele redeveneau vesele, iar Alexandru, odinioară copleșit de durere, își regăsea echilibrul. În privirea lui se aprindea din nou lumina pe care o pierduse.
Într-o dimineață, în timp ce pregăteau micul dejun, Alexandru o privi pe Maria și spuse:
— Mi-ai salvat familia. Și nici măcar nu știi cum.
Maria zâmbi cald.
— Nu eu, domnule Alexandru. Ele m-au salvat pe mine.
Pentru că, în adâncul sufletului, Maria știa că acele două fetițe umpluseră golul lăsat de copilul pe care îl pierduse cândva. Le iubea ca pe propriile ei fiice.
Casa Munteanu, cândva plină de durere și tăcere, devenise un loc unde dragostea vindeca totul.
Uneori, răspunsurile nu vin din spitale sau din tratamente costisitoare. Uneori, ele se nasc dintr-o inimă simplă, care știe să îmbrățișeze, să aline și să iubească.
Această poveste este inspirată din întâmplări și persoane reale, dar ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru a proteja identitatea celor implicați și pentru a întări valoarea narativă. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru acuratețea faptelor și modul de prezentare al personajelor. Textul este oferit ca lucrare de ficțiune, iar opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor, fără a reflecta punctele de vedere ale autorului sau editorului.
Parteneri
