Leonardo apăru în cadrul ușii, elegant, purtând o cămașă albă perfect apretată și emanând un aer de stăpân al locului. Privirea i se opri imediat asupra fetiței care colora liniștită în bucătărie. Claudia simți cum obrajii îi ardeau de emoție.
– Domnule, îmi cer scuze… nu am avut cu cine s-o las pe Renata, spuse ea grăbit, cu glas stins.
Bărbatul se opri și o privi lung, apoi, spre surprinderea Claudiei, se apropie de copil. Renata ridică ochii mari și zâmbi, întinzându-i hârtia pe care desenase o casă cu flori și un soare.
– Asta e pentru mine? întrebă Leonardo, ușor amuzat.
Fetița dădu din cap afirmativ. El luă desenul și, pentru prima dată, Claudia îl văzu diferit: nu doar ca pe un om rece și distant, ci ca pe cineva cu un zâmbet sincer și cald, care îi lumina fața.
Pe tot parcursul dimineții, Renata fu atrasă de casă ca de un loc de joacă. Nu atinse nimic, doar se minuna, iar Leonardo o urmărea cu atenție. La prânz, coborî din nou și, spre uimirea Claudiei, îi aduse fetiței o farfurioară cu prăjituri.
– Știi, Claudia, casa asta e prea mare și prea tăcută, rosti el încet. Nu mă deranjează să fie puțină viață în ea.
Cuvintele îi rămăseseră în minte. Ani de zile îndurase priviri reci și ordine scurte de la alți stăpâni, dar niciodată nu simțise atâta blândețe.
Renata, curioasă, îl întreba tot felul de lucruri, iar el îi răspundea cu răbdare, ca și cum timpul nu mai conta. Într-un moment, Claudia observă în ochii lui o tristețe ascunsă, ca și cum și el purta o povară.
În zilele ce urmară, Leonardo începu să coboare tot mai des când Renata venea. Îi aducea jucării mici și o întreba ce vise are, iar Claudia simțea că între cei doi se crease o legătură neașteptată.
Cu toate acestea, era rușinată. O parte din ea se temea că va fi judecată sau că va fi dată afară. Totuși, nu mai putea ignora schimbarea din privirea lui.
Într-o după-amiază, pe când Claudia ștergea ferestrele mari din salon, Renata alerga prin grădină. Leonardo stătea pe verandă, privind-o cum râdea în bătaia soarelui. Claudia îl surprinse zâmbind, un zâmbet care spunea mai mult decât cuvintele.
Se apropie de ea.
– Claudia, știi… ai o fetiță extraordinară. Și tu… ai o putere pe care puțini o au.
Ea înroși și încercă să răspundă, dar el ridică mâna, oprind-o.
– Viața mi-a dat multe, dar și mi-a luat. Am bani, dar nu am ceea ce văd acum aici… o familie.
Cuvintele lui răsunau în sufletul Claudiei ca o chemare. Erau simple, dar pline de adevăr. În acel moment, Claudia înțelese că nu era doar un loc de muncă.
Renata alergă spre ea, cu părul ciufulit de vânt, și se aruncă în brațele mamei. Leonardo o privi cu ochii umezi.
Atunci, Claudia simți ceva ce nu mai experimentase de mult: speranță. Speranța că, poate, viața avea să le ofere o nouă șansă, chiar acolo, în casa aceea mare, unde o inimă bogată se redeschidea încet.
Astfel, o femeie simplă și fiica ei au adus lumină într-o casă pustie, iar un om bogat a redescoperit ce înseamnă să fii cu adevărat viu. În România, unde familia și sufletul sunt mai prețioase decât orice avere, povestea lor rămâne o lecție: iubirea poate răsări din cele mai neașteptate locuri.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu răspund pentru eventuale interpretări greșite. Povestea este oferită „ca atare”, iar opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau editorului.
Parteneri
