Ploaia nu se mai oprea. În apartamentul din Dorobanți, Isabella stătea singură în fața oglinzii
Ploaia continua să bată neîncetat în geamurile mari ale apartamentului din Dorobanți. Isabella stătea în fața oglinzii, cu machiajul șters și părul despletit – un lucru rar pentru ea. Avea mâinile sprijinite pe masă și privea în gol. În minte îi revenea mereu aceeași imagine: semiluna mică, marcată pe pielea băiatului.
— Nu se poate…, a murmurat ea în șoaptă. — Nu poate fi el… după atâția ani.
Și totuși, inima îi spunea altceva. Își amintea privirea lui Luca atunci când se pierdea prin grădină, ochii lui mari și blânzi. De atunci, nu mai avusese niciun semn. Nicio fotografie, niciun indiciu. Doar tăcere și un gol care o mistuise pe dinăuntru.
Un telefon și o decizie care avea să-i schimbe viața
A luat telefonul și a format un număr.
— Mircea, îl știi pe băiatul acela de azi? Cel din Centrul Vechi… Vreau să-l găsești. Orice ar fi.
Vocea lui Mircea, bodyguardul ei, s-a auzit ușor confuză, dar Isabella a închis. Nu mai avea răbdare. Nu putea dormi.
La prima oră a dimineții, a ieșit din casă fără șofer, fără haine scumpe. Purta doar o geacă, o umbrelă și o fotografie veche a lui Luca, pe care o ținea mereu în portofel.
A mers prin pasajul de la Universitate, pe străzile ude, întrebând oamenii fără adăpost dacă îl văzuseră pe băiat. Cei mai mulți ridicau din umeri, neștiutori.
O urmă de speranță la marginea orașului
După ore întregi de căutări, o femeie cu un cățel ud i-a spus:
— Poate-l găsiți la cantina aia de lângă gară. Copiii străzii vin acolo seara.
Isabella a pornit într-un suflet. Inima îi bătea cu putere. Când a ajuns, se lăsase deja întunericul. În sala mică, plină de aburi și miros de ciorbă, a zărit o siluetă subțire la coadă. Același păr ciufulit, aceeași haină ruptă.
— Băiete! a strigat ea, tremurând.
Oamenii s-au întors. El s-a oprit, ținând o lingură în mână. Ochii i s-au mărit, dar nu a spus nimic. Isabella s-a apropiat încet, ca și cum s-ar fi temut să nu destrame un vis.
— Cum te cheamă? a întrebat ea cu glasul frânt.
— Radu, doamnă, a răspuns el în șoaptă.
Semiluna care spunea totul
Femeia a îngenuncheat și i-a prins mâna. Pe pielea lui era semiluna. Inconfundabilă. Lacrimile i-au căzut pe mâneca lui murdară.
— Radu… sau Luca?
Băiatul a ridicat privirea și a clătinat din cap.
— Așa mi-au spus toți… că mă cheamă Radu.
În acel moment, Isabella a simțit cum lumea i se învârte în jur. Cinci ani de tăcere, de vină, de rugăciuni. Și acum, băiatul ei era acolo, în fața ei, flămând și pierdut.
A întins brațele și l-a strâns la piept.
— Nu contează cum te numești, iubitul meu. Te-am găsit.
O mamă și un fiu, regăsiți printre umbrele orașului
Cei din jur priveau în tăcere. Unii plângeau, alții zâmbeau emoționați.
Ploaia continua să lovească ferestrele, dar pentru prima dată, Isabella nu mai simțea frigul. Ținea în brațe tot ce pierduse.
Și undeva, printre umbrele orașului, o mamă și un fiu își regăsiseră drumul unul către celălalt — nu prin bani, nici prin putere, ci printr-un semn mic, în formă de semilună, desenat pe pielea inimii lor.
Notă privind caracterul ficțional al poveștii
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, ori cu evenimente reale, este pur întâmplătoare și neintenționată.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru acuratețea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu pot fi trași la răspundere pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor, nefiind reprezentative pentru punctele de vedere ale autorului sau editorului.
Parteneri
