Într-o cameră tăcută, vocea avocatului Adrian Popescu se făcea auzită limpede și cu autoritate.
„Așadar, eu, Alexandru Vasilescu, în deplinătatea facultăților mintale, las întreaga mea avere, toate proprietățile, conturile bancare și investițiile… Fundației pentru Cercetarea Bolilor Rare.”
Maria Vasilescu simțea cum întreaga ei lume se clatină. Părea o eroare sau, cel mult, o farsă de prost gust. Își încleștă degetele în poală până când unghiile îi intrară dureros în piele.
Avocatul continuă imperturbabil:
„În ce o privește pe soția mea, Maria Vasilescu, îi las caseta de bijuterii din seiful personal, care conține toate darurile oferite în timpul căsniciei noastre și suma de 10.000 de lei pentru cheltuieli imediate.”
Un murmur traversă încăperea. Veri mai îndepărtați ai lui Alexandru schimbau priviri, poate în tăcită aprobare că nici lor nu li se oferise mai mult.
Maria rămase nemișcată, conștientă de privirile ațintite asupra sa. Zece mii de lei? O sumă infimă, în comparație cu milioanele la care aspirase. Iar bijuteriile – deși valoroase – nu aveau însemnătatea pe care o așteptase.
„Mai există o scrisoare personală pentru doamna Vasilescu,” adăugă avocatul, înmânându-i un plic sigilat.
Cu degetele tremurânde, Maria desfăcu plicul și citi rândurile lăsate de soțul ei:
„Draga mea Maria,
Dacă citești aceste cuvinte, înseamnă că am plecat dintre cei vii. Decizia pe care am luat-o poate te-a surprins, dar nu este rodul impulsului sau al vreunei răzbunări.
Am știut, de-a lungul timpului, cine ești cu adevărat. Niciodată nu am fost înșelat de manifestările tale de afecțiune. Am văzut calculul din zâmbetele tale și nerăbdarea ascunsă sub gesturile blânde.
Poate te întrebi de ce, totuși, am acceptat această realitate. Răspunsul e simplu: prezența ta mi-a oferit bucurie în ultimii ani. Tinerețea ta a adus lumină în zilele mele, chiar dacă totul era, de fapt, o piesă bine regizată.
Nu te judec. Fiecare își caută fericirea în modul propriu. Tu ai ales o cale mai facilă, însă de acum înainte va trebui să te bazezi pe forțele tale.
Bijuteriile și suma simbolică reprezintă un nou început – unul în care nu vei mai trăi din umbra morții altuia.
Cu sinceritate,
Alexandru”
Scrisoarea îi căzu în poală. Maria era copleșită de furie și deznădejde. Cincisprezece ani risipiți. Cincisprezece ani de simulare, de gesturi prefăcute și tăceri apăsătoare.
Avocatul Popescu interveni din nou, spărgând tăcerea:
„Doamnă Vasilescu, mai este o mențiune: domnul Vasilescu a specificat că aveți dreptul de a locui în vila din București pentru o perioadă de șase luni, timp în care să vă găsiți o nouă reședință.”
Maria își ridică privirea, încercând să-și recapete stăpânirea de sine. „Pot contesta testamentul?”, întrebă calm.
„Desigur, aveți acest drept. Însă domnul Vasilescu a prevăzut această posibilitate. Testamentul este redactat cu minuțiozitate, verificat de o echipă de avocați specializați. În plus, există o înregistrare video în care își exprimă dorințele în mod clar, confirmând starea sa mintală deplină.”
Din spatele sălii se auzi un chicot discret. Maria se întoarse brusc, însă nu reuși să identifice sursa râsului. Se simțea expusă și trădată de propriul plan.
Când întâlnirea s-a încheiat, Maria a rămas singură în vasta sufragerie a vilei. A turnat un pahar de whisky fin – unul dintre puținele lucruri care îi mai rămâneau – și s-a așezat pe canapeaua de catifea, încercând să-și reorganizeze gândurile.
Viața de dinainte de Alexandru nu mai exista. Apartamentul său modest fusese vândut, prieteniile de odinioară se risipiseră când alegerea luxului devenise prioritară. Părinții îi muriseră, iar fratele ei, Mihai, îi era înstrăinat de mai bine de cincisprezece ani, în urma unei dispute privind alegerea ei matrimonială.
Telefonul sună, rupând tăcerea. Era Cristina, singura prietenă apropiată din cercul lui Alexandru.
„Am aflat ce s-a întâmplat,” spuse Cristina direct. „Se vorbește peste tot. E adevărat că nu ai primit aproape nimic?”
Maria încleștă dinții. Informația se răspândise deja.
„Nimic esențial,” răspunse ea, încercând să pară stăpână pe sine. „Dar mă voi descurca. Așa am făcut mereu.”
„Desigur, draga mea,” răspunse Cristina, cu un ton îmbibat de politețe falsă. „Apropo, sâmbătă e petrecerea de la Vila Mihnea. Vei veni?”
Maria ezită. Petrecerile din înalta societate erau esențiale pentru imagine, pentru influență. Dar acum? Fără titlul de soție a lui Alexandru, fără perspectiva averii?
„Desigur,” răspunse, ghidată mai degrabă de orgoliu decât de logică. „Voi fi acolo.”
După încheierea convorbirii, Maria se apropie de fereastra uriașă a sufrageriei și privi spre grădina perfect îngrijită: trandafiri rari, fântâni arteziene, alei de marmură – totul aparținea acum unei fundații, nu ei.
Își căută pachetul de țigări – un obicei ținut ascuns, detestat de Alexandru. Aprinse una, încălcând deliberat regulile casei care nu îi mai aparținea.
În timp ce fumul se înălța leneș, Maria realiză că avea de ales: să se lase copleșită de eșec sau să-și croiască o nouă cale.
Privirea i-a căzut asupra casetei de bijuterii. Coliere din diamante, cercei cu safire, brățări din rubine – piese rare, de mare valoare. Considerase întotdeauna că sunt doar o mică parte din ce avea să primească.
Acum, însă, vedea altceva. Un nou plan începea să se contureze.
Avea șase luni de locuit în vilă, bijuterii prețioase și, mai presus de toate, experiența de a naviga într-o lume selectă.
Cu un zâmbet abia sesizabil, Maria stinse țigara într-o vază chinezească scumpă. A doua zi avea să meargă la fratele ei, Mihai.
După cincisprezece ani de tăcere, era momentul unei împăcări… strategice. Mai ales că Mihai devenise un avocat recunoscut în contestarea testamentelor.
Dacă ți-a plăcut acest text, îl poți distribui și celor care apreciază o poveste cu răsturnări de situație și personaje bine conturate. Așteptăm cu interes părerile tale.
Parteneri
