Când tatăl meu vitreg, Mihai, a suferit atacul de cord, eram singura persoană aflată cu el în casă. L-am urcat în mașină cu mâinile tremurând și am condus cât de repede am putut spre spital. Medicii au spus atunci că acele minute rapide i-au prelungit viața suficient încât să își poată lua rămas-bun.
Fiica lui biologică, Cristina, a refuzat să vină la spital, motivând că „avea treabă”.
Nu m-a mirat. Îl vizita rareori.
Câteva zile mai târziu, Mihai s-a stins.
La înmormântare, Cristina a apărut impecabil aranjată, cu o atitudine de parcă participa la un eveniment monden, nu la despărțirea de propriul tată. După ceremonie, avocatul a citit testamentul: întreaga avere îi revenea ei.
Cristina mi-a aruncat atunci o privire triumfătoare și a spus, cu un zâmbet rece:
— Nu fi afectată. Până la urmă, tu nu îi ești rudă prin sânge.
Am zâmbit. Nu așteptasem nimic material. Pentru mine, Mihai fusese un părinte adevărat, iar asta avea mai multă valoare decât orice bun.
Totuși, la trei zile după înmormântare, Cristina m-a sunat plângând.
— Trebuie să vii imediat. Te rog.
Am ajuns la casa lui Mihai — devenită între timp a ei. Cristina tremura, ținând o cutie veche din lemn.
— Am găsit asta în dulapul lui. Este pentru tine, mi-a spus, întinzându-mi-o.
Pe capac, cu scrisul lui Mihai, se afla mesajul:
„Pentru copilul inimii mele.”
Am deschis cutia. Înăuntru se aflau o scrisoare și o mapă voluminoasă.
Scrisoarea începea astfel:
„Teo, nu te-am crescut din sânge, ci din iubire. Ai rămas lângă mine când nimeni altcineva nu a făcut-o. Ți-am lăsat ceea ce consider cu adevărat prețios: nu averea, ci adevărul.”
În mapă se găseau documente:
— contractul casei în care locuiam, întocmit pe numele meu
— un cont bancar separat, deschis în urmă cu doisprezece ani
— o poliță de asigurare care mă desemna pe mine drept beneficiară
— o declarație semnată de Mihai: „Familia nu se definește prin acte. Se definește prin fapte.”
Cristina a izbucnit în plâns.
— Nu am știut. Am crezut mereu că i-ai luat afecțiunea. Dar tu ai fost singura care i-a dăruit-o fără să ceri nimic.
Pentru prima dată, părea sinceră.
— Te rog, ajută-mă să pun ordine în toate. Eu nu am fost pentru el o fiică. Tu ai fost, a spus ea.
I-am strâns mâna.
— Mihai nu și-ar fi dorit să existe ură între noi. Putem începe de aici.
În acel moment, am simțit că Mihai reușise să apropie ceea ce viața îndepărtase.
Adevărul s-a dovedit a fi cea mai importantă moștenire.
Pentru că uneori, familia nu se formează prin sânge, ci prin inimă.