Nicio asistentă nu reușise să rămână lângă miliardar — până în ziua în care o femeie obișnuită a schimbat totul.
Porțile masive, negre, ale Domeniului Bălănescu s-au deschis cu un sunet aspru, ca un oftat obosit. Pe aleea de piatră au apărut în grabă două femei îmbrăcate în alb, aproape lovindu-se una de cealaltă. Una plângea necontrolat, cu mâinile tremurânde la gură, ca și cum ar fi văzut ceva imposibil de pus în cuvinte. Cealaltă încerca să o sprijine, însă privirea îi era înghețată într-o frică veche, adânc înrădăcinată — o frică ce nu mai părăsește pieptul.
Agentul de pază din gheretă nici nu și-a ridicat privirea din telefon. Pentru el, scena era una obișnuită. Și pentru vecini, la fel.
— Încă o asistentă, ar fi spus oricine.
Pentru că, în acea casă, asistentele nu rămâneau niciodată.
Plecau.
Renunțau.
Fugeau distruse, jurând că nu vor mai îngriji vreodată pe cineva.
Acolo locuia Darius Bălănescu — un om extrem de bogat, dar captiv în propria fortăreață. Averea lui devenise aproape legendară, însă trupul îi era slăbit de o boală rară, care îl consuma pe zi ce trecea. Mai grav decât suferința fizică era însă ce îi făcuse aceasta sufletului. Specialiști din toată țara îi trecuseră pragul, sub candelabrele de cristal și de-a lungul holurilor de marmură, înarmați cu diplome și certitudini.
Toți plecaseră învinși.
Nimeni nu-l vindecase.
Nimeni nu-l înțelesese.
Nimeni nu-l suportase.
Dacă întrebai personalul, răspunsurile veneau doar în șoaptă și după pauze lungi. Frica locuia acolo la fel de sigur ca luxul.
În acea dimineață, a sosit o nouă asistentă.
Purta o uniformă albă, ușor prea largă, și o geantă veche din piele pe umăr. Strângea cureaua ca pe o ancoră. Ochii ei căprui erau calzi, atenți, liniștiți — nu liniștea confortului, ci a cuiva care trecuse deja prin furtuni grele.
Se numea Ana.
Venise din Botoșani cu șase luni înainte, având doar o valiză și o povară imensă de datorii. Facturile medicale ale tatălui îi înghițiseră economiile, liniștea și demnitatea. Casa mamei se degrada, iar speranța se subția pe zi ce trecea. Ana nu venise în Capitală pentru faimă sau succes.
Venise pentru timp.
Timp cumpărat prin muncă.
Timp pentru a salva ce mai putea fi salvat.
Agenția de recrutare fusese sinceră până la brutalitate.
— Reședința Bălănescu. Salariu foarte mare. Nimeni nu rezistă. Domnul este… dificil.
„Dificil” era un eufemism pentru zvonurile care circulau în șoaptă. Dar salariul era de patru ori mai mare decât în orice clinică privată. Șase luni acolo ar fi putut șterge ani întregi de dezastru. 18.000 de lei lunar.
Ana a tras adânc aer în piept, și-a netezit uniforma — ca și cum gestul ar fi putut să-i țină inima pe loc — și a făcut un pas înainte.
Grădinile erau impecabile, aproape nefiresc de perfecte. Gazonul tuns la milimetru. Florile înfloreau fără bucurie. Până și natura părea să se teamă să facă zgomot. Vila se ridica în fața ei, din piatră întunecată, cu ferestre înguste și o tăcere apăsătoare.
Un fior i-a străbătut spatele.
Dar hotărârea era mai puternică decât frica.
Înainte să apuce să sune, ușa principală s-a deschis.
În prag se afla o femeie în vârstă, înaltă și rigidă, cu privirea ascuțită ca sticla. Fața îi era sculptată de ani de autoritate și dezaprobare. A analizat-o pe Ana din cap până-n picioare, ca și cum i-ar fi evaluat valoarea într-o clipă.
În acel moment, Ana a înțeles limpede:
Casa aceasta îi zdrobise pe toți cei dinaintea ei.
Dar ea nu venise ca să fugă.
Pentru că Ana știa ceva ce nimeni altcineva nu bănuia încă.
Uneori, oamenii imposibil de suportat
nu au nevoie de tratamente.
Au nevoie de adevăr.
Iar adevărul ascuns în spatele acelor uși
urma să schimbe totul.
Ana a pășit înăuntru.
Ușa s-a închis în urma ei cu un sunet greu, definitiv.
Pe holul lung plutea mirosul de medicamente scumpe și singurătate. Femeia din prag — doamna Stan, administratoarea — a pornit înainte fără să se uite înapoi.
— Reguli puține, a spus rece. Vorbiți doar când sunteți întrebată. Nu contraziceți. Nu vă atașați.
— Și dacă o fac? a întrebat Ana calm.
Doamna Stan s-a oprit o fracțiune de secundă.
— Plecați. Ca toate celelalte.
Camera lui Darius Bălănescu era cufundată în semiîntuneric, cu draperiile trase. Un bărbat slab, aproape translucid, stătea pe patul ridicat electric. Ochii lui — inteligenți, ascuțiți, obosiți — s-au fixat imediat asupra ei.
— Încă una, a murmurat. Cât pariem că plângi până diseară?
Ana nu s-a apropiat. Nu s-a scuzat. Nu a zâmbit.
— Sunt Ana. Sunt aici să vă ajut. Dacă doriți.
Tăcere.
— Dacă doresc? a râs el sec. Toate ați dorit. Până ați înțeles.
— Nu, a spus ea simplu. Toate au încercat să vă controleze. Eu vreau să vă ascult.
A fost prima lui greșeală.
A râs, apoi a tușit violent. Când criza s-a oprit, Ana i-a întins paharul cu apă, fără urmă de milă în privire.
Zilele au trecut.
Ana nu s-a lăsat intimidată de insulte. N-a plecat când a fost umilită. N-a cedat când a fost ignorată. A făcut ceva ce nimeni nu mai făcuse: a studiat dosarele vechi, a vorbit cu personalul, a observat tipare. Și, într-o noapte, a înțeles.
Boala nu era doar boală.
Tratamentele se schimbau constant. Dozele erau greșite „din eroare”. Analizele dispăreau. Semnăturile nu îi aparțineau lui Darius.
În spatele tuturor se afla doamna Stan.
Moștenirea. Controlul. Consiliul.
În dimineața în care Ana a pus dovezile pe biroul lui Darius, adevărul a devenit imposibil de ignorat.
— Dacă spui ceva, a șoptit el, te vor distruge.
Ana l-a privit drept.
— Știu. Dar dacă nu spun… vă vor omorî.
În aceeași zi, poliția a intrat în vilă. Conturile au fost blocate. Administratoarea a fost încătușată. Presa a explodat. Medici independenți au preluat cazul.
Darius a supraviețuit.
Nu miraculos.
Nu instantaneu.
Ci real.
La externare, a cerut un singur lucru:
— Vreau ca ea să rămână.
Ana a refuzat salariul dublu.
— Rămân pentru că aleg, nu pentru bani.
În ultima seară, înainte ca vila să fie vândută, Darius i-a spus:
— M-ai salvat.
Ana și-a pus geanta pe umăr.
— Nu. V-am spus adevărul. Restul a fost alegerea dumneavoastră.
A ieșit pe poartă. Aerul era liber.
Telefonul i-a vibrat.
Un mesaj de la un număr necunoscut:
„Avem un alt caz. Mai mare. Mai periculos. Și știm că tu ești singura care nu pleacă.”
Ana a zâmbit pentru prima dată.
Pentru că, uneori, imposibilul nu este să reziști.
Este să schimbi regulile jocului.
Iar ea abia începuse.
Notă: Acest text are caracter narativ și ficțional. Orice asemănare cu persoane reale, evenimente sau situații existente este pur întâmplătoare.