Am tăcut. Pentru că era prima oară în 15 ani când Dana îmi zicea adevărul fără ambalaj.
„Cristina zice că de când ai slăbit vorbești numai despre mâncare sănătoasă și pași. Oana zice că se simte grasă când iese cu tine. Eu… eu nu știu ce să zic când te văd. Parcă ești altă persoană.”
Altă persoană. Pentru că nu mai încăpeam în rolul pe care mi-l dăduseră ele: grăsuța simpatică, cea care le făcea să se simtă bine în pielea lor.
În seara aia n-am dormit. M-am gândit la toți anii în care râsesem prima de mine. La deserturile comandate ca să dau permisiune. La glumele cu „eu și dieta suntem în relație complicată”. Le distram. Le linișteam. Eram oglinda în care ele arătau bine.
Și mi-am dat seama de ceva urât: și mie îmi plăcuse rolul. Îmi plăcuse să fiu necesară. Să fiu cea fără de care grupul n-ar fi fost la fel de relaxat. Fără kilogramele alea, cine eram eu pentru ele? Și mai rău: cine eram eu pentru mine?
A doua zi am sunat-o pe Cristina. Dintre toate, ea fusese cea mai blândă.
— E adevărat ce-a zis Dana? am întrebat-o. Vă simțiți prost lângă mine?
A oftat lung.
— Nu e că ne simțim prost, a zis ea. E că… înainte, când ieșeam împreună, eram toate la fel. Acum tu ești… alta. Și ne aduce aminte că și noi am zis că slăbim și n-am făcut-o.
— Deci problema nu e că am slăbit. Problema e că voi n-ați slăbit.
— Nu fi rea.
— Nu sunt rea, Cristina. Sunt sinceră. Ca Dana.
N-am mai vorbit o săptămână. Apoi Oana mi-a scris un mesaj lung, noaptea târziu. Îmi zicea că-i e dor de mine, că grupul nu e același fără glumele mele, că poate exagerăm toate. La final: „poate dacă nu mai vorbești atât despre sport și mâncare…”
Am citit mesajul de trei ori. Condiția era clară: poți să vii înapoi, dar vino înapoi mai mică. Nu la propriu. La figurat. Fii din nou cea care nu ne face să ne simțim prost.
I-am răspuns a doua zi:
„Mi-e dor și mie de voi. Dar nu mă mai fac mică pentru nimeni. Nici la propriu, nici la figurat.”
N-a mai răspuns.
Au trecut două luni. Nu ne-am mai văzut toate patru. Pe Instagram le văd împreună, la aceleași restaurante. Eu ies cu o colegă de serviciu care m-a cunoscut slabă și nu știe nimic de grăsuța simpatică. E ciudat și eliberator în același timp.
Săptămâna trecută m-am întâlnit întâmplător cu Dana la mall. S-a uitat la mine de sus până jos și mi-a zis:
— Arăți bine. Ai grijă să nu te îngrași la loc.
Nu era o urare. Era o speranță.
I-am zâmbit și i-am zis:
— N-o să mă îngraș la loc ca să-ți fie ție confortabil, Dana.
A rămas cu gura căscată. Eu mi-am văzut de drum.
Lumea o să zică: prietenele adevărate rămân orice-ar fi. Poate. Dar eu am învățat ceva într-un an: unii oameni nu te iubesc pe tine. Îi iubesc pe ei înșiși, lângă tine. Iar când nu le mai servești, te șterg din poză.
Nu m-am îngrășat la loc ca să-mi păstrez prietenele. Și asta e tot ce trebuie să știți despre mine acum.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.