Polițistul m-a privit cu o expresie calmă, aproape blândă, dar cu acea atenție specifică profesiei, care surprinde fiecare detaliu. Colegul lui stătea puțin mai în spate, cu mâinile împreunate, urmărind atent tot ce se întâmpla.
— Am primit un apel, a spus primul, cu o voce neutră. Mama dumneavoastră ne-a informat că nu răspundeți la telefon și este îngrijorată.
— Îngrijorată? am repetat, aproape în șoaptă.
M-am sprijinit instinctiv de tocul ușii. Mi se părea greu de crezut. Ani întregi nu fusese preocupată când lucram nopțile, nici când rămâneam fără bani, nici măcar atunci când mergeam la serviciu cu febră. Dar acum, când nu îi mai achitam facturile, devenisem brusc un caz urgent.
— Putem intra? m-a întrebat polițistul politicos.
Am deschis ușa mai larg, iar cei doi au pășit în garsonieră. Nu aveau ce descoperi: ordinea mea obișnuită, o cană de cafea, diploma de absolvire sprijinită încă de perete și florile aproape ofilite pe care mi le cumpărasem singură în ziua în care am terminat studiile.
Primul polițist a dat din cap, ca și cum înțelegea deja mai mult decât exprimam.
— Mama dumneavoastră a spus că nu mai poate intra în locuință.
— Pentru că am schimbat yala, am răspuns simplu.
— Din ce motiv?
— Pentru că nu locuiește aici. Pentru că nu are dreptul să intre oricând dorește. Și pentru că, în sfârșit, am stabilit o limită.
Celălalt polițist, tăcut până atunci, m-a privit scurt și a părut că înțelege situația.
— Locuința vă aparține? a întrebat el.
— Da. Este pe numele meu. Plătită din munca mea.
Cei doi au schimbat o privire scurtă. Nu era un caz care necesita intervenție. Era o poveste de familie, una dintre multele pe care, probabil, le întâlniseră de-a lungul anilor.
— În acest caz, nu are dreptul să intre fără acordul dumneavoastră, a explicat primul polițist.
— Știu, i-am spus. Doar că nu voiam să se ajungă la un conflict.
— Din partea noastră, nu este nicio problemă, a continuat el. O să o sunăm și îi vom explica situația. Vă asigur însă că nu ați procedat ilegal.
Un val cald și neașteptat m-a cuprins. Era pentru prima dată când cineva dintr-o poziție de autoritate îmi spunea limpede că am voie să mă protejez. Că nu sunt egoistă. Că nu sunt rea. Că e firesc să mă aleg pe mine.
— Vă mulțumesc, am spus sincer.
Polițistul a încuviințat ușor, apoi și-a îndreptat privirea spre diploma sprijinită de perete.
— Felicitări pentru absolvire. Master, nu?
— Da.
— Este o realizare importantă. Să vă bucurați de ea.
Cuvintele lui, simple și sincere, m-au emoționat mai mult decât întreaga zi de după ceremonie. Era pentru prima dată când cineva m-a felicitat fără să ceară ceva în schimb.
După plecarea lor, am închis ușa și am rămas câteva clipe cu fruntea lipită de lemn. Le-am auzit pașii coborând scările, iar în garsonieră s-a reinstalat liniștea. Liniștea mea.
Telefonul a început să vibreze. Era mama. Apoi iar. Și iar. Apeluri, mesaje, notificări continue.
Nu am răspuns. Am activat modul silențios și l-am lăsat pe masă.
Mi-am făcut încă o cafea. M-am așezat la masă și am privit lumina care intra prin fereastră. Pentru prima dată după mult timp, lumina nu mi s-a părut un reproș. A fost o binecuvântare.
A doua zi, m-am întors la serviciu. Colegii m-au felicitat și m-au întrebat cum a fost ceremonia. Le-am spus adevărul: „A fost frumos. Liniștit.” Și nu m-am mai simțit obligată să explic nimic altceva.
Seara, am făcut un gest pe care îl amânasem multă vreme. Mi-am verificat contul bancar. Am transferat 500 de lei într-un cont nou, special creat, pe care l-am numit Pentru mine.
Nu era o sumă mare, dar era un început.
În zilele următoare, mama a continuat cu apeluri, mesaje, reproșuri și supărări. Apoi, deodată, a venit liniștea. O liniște pe care nu o mai cunoscusem niciodată: liniștea în care nu mai eram doar o resursă financiară.
În această liniște am început să mă descopăr. Să citesc. Să dorm fără teamă. Să lucrez fără nod în gât. Să îmi fac planuri. Să mă gândesc la cine sunt eu, nu la rolurile pe care le-am jucat pentru alții.
Și într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua, am înțeles că ziua absolvirii mele fusese, de fapt, adevăratul început.
Nu pentru că mi-am primit diploma.
Ci pentru că, pentru prima dată în viață, m-am ales pe mine.
Aceasta a fost cea mai dificilă și, în același timp, cea mai frumoasă victorie.
Parteneri
