Am întâlnit tatăl meu biologic la vârsta de 23 de ani. M-a invitat să locuiesc cu el și cu soția lui și a vrut să mă includă în testament, dar mai întâi au cerut un test de paternitate. Rezultatul a arătat că nu era tatăl meu, iar apoi m-au dat afară. Am ajuns pe străzi. Câteva săptămâni mai târziu, soția lui a suferit o criză.
Cred că ar trebui să încep cu începutul. Am crescut crezând că mama pur și simplu nu știa cine era tatăl meu. Îmi spunea mereu: „A fost complicat” și se oprea acolo. Nu am insistat prea mult; am presupus că, dacă ar fi vrut să-mi spună, ar fi făcut-o.
După ce mama mea a murit de cancer, am găsit o cutie cu scrisori vechi, câteva fotografii și un nume: Mihai. Scrisorile nu erau romantice, ci mai degrabă practice, discutând despre mine, despre bani și școală, iar una dintre ele spunea simplu: „Sper să nu ajungă niciodată ca mine.”
L-am căutat pe internet și am aflat că locuia într-un alt județ, avea o mică afacere cu restaurări de mobilier, era căsătorit și, aparent, fără copii. Am așteptat o lună până să-i scriu pe Facebook, fără să știu exact ce să spun. Doar: „Bună. Cred că s-ar putea să fii tatăl meu.”
Spre surprinderea mea, mi-a răspuns și am avut un apel video. Părea șocat, dar nu furios. Mi-a spus: „Mereu m-am întrebat dacă mama ta a avut copilul.” Nu mă așteptam la bunătate, dar era acolo.
În două săptămâni, m-a invitat să-l vizitez. Am stat într-un motel ieftin, m-a dus la masă, iar a doua zi a venit și soția lui, Liliana. Era mai rece, mai calculată: „Ești sigură că mama ta n-a avut și alți parteneri?” m-a întrebat, ca un avocat în timpul unui interogatoriu.
După câteva cine și discuții, Mihai m-a invitat să locuiesc la ei pentru o vreme. Avea o casă mare, cu mult spațiu, și pregătise o cameră pentru oaspeți pentru mine. Totul părea ireal. Nu eram obișnuită cu mese calde și canapele moi sau cu cineva care să mă întrebe cum mi-a fost ziua.
Într-o seară, Mihai a vorbit despre includerea mea în testament. „Ești singurul meu copil,” a spus el, oferindu-mi o bere. Liliana nu a spus nimic, stătea cu brațele încrucișate. Apoi a adăugat: „Doar după un test. Nu putem presupune.”
Am fost de acord, dorind să aflu adevărul. Testul ADN, plătit de ei, a arătat că Mihai nu era tatăl meu biologic. Îmi amintesc cum Mihai se uita la rezultat ca și cum ar fi fost o capcană, iar Liliana părea mulțumită. „Știam eu,” a mormăit ea. Mihai nu a spus nimic multă vreme.
În acea noapte, Mihai a bătut la ușa camerei mele și mi-a spus: „Trebuie să pleci mâine dimineață. Îmi pare rău. Am crezut…” Fără familie, fără căldură, am făcut bagajele și am plecat. În prima noapte am dormit într-un parc, apoi într-o rulotă abandonată. Mă spălam în băi de benzinării și încercam să prind mici joburi.
Trei săptămâni mai târziu, Liliana a venit să mă caute. „Urcă, te rog. Doar pentru un minut,” a spus ea. Mi-a explicat că Mihai plecase fără să lase niciun bilet. „A spus că nu vrea să ajungă ca tatăl lui. Că a greșit. Că te-a dezamăgit.”
Apoi Liliana a început să plângă și mi-a mărturisit: „Am greșit. Eu am insistat pentru test. Nu voiam să împart. Nici banii, nici atenția, nici spațiul din casă.” Mi-a întins un plic lăsat de Mihai, cu o scrisoare și o cheie, indicând un număr de boxă de depozitare.
A doua zi am mers acolo. Înăuntru erau unelte, mobilier vechi, cutii cu șuruburi, lacuri și baițuri. Un bilet lipit de ușă spunea: „Totul e al tău.” Se părea că Mihai se pregătise să-mi lase afacerea și documentele aferente. Un prieten de-al lui, Doru, m-a ajutat să înțeleg ce e de făcut și m-a asigurat că totul ar trebui să ajungă la mine.
Am început să restaurez piese mici și să le postez online. Am închiriat un mic atelier, dormeam pe un pat pliant, mâncam ieftin, dar nu mai eram pe străzi și, pentru prima oară, construiam ceva.
Într-o după-amiază, Liliana a apărut din nou. „Vreau să ajut. Știu că am multe de reparat, dar mă pricep la contabilitate. Am gestionat finanțele lui Mihai zece ani.” Inițial nu am avut încredere, dar aveam nevoie de ajutor, așa că i-am permis să se ocupe de partea financiară. Nu a luat niciun ban pentru ea.
Șase luni mai târziu, am deschis un mic magazin. Liliana se ocupa de partea din față, eu lucram în spate. Într-o seară, după închidere, Liliana a spus: „N-am fost niciodată mamă. Dar poate încă pot învăța.” Nu eram o familie în sensul clasic, dar acea propoziție era vindecătoare.
Într-o zi, o tânără a intrat în magazin cu o cutie de bijuterii veche. Înăuntru era o fotografie cu mama mea. Am aflat că avea o soră, verișoara mea, pe care nu o cunoscusem niciodată. Talia, verișoara, m-a primit cu brațele deschise și m-a făcut să simt pentru prima dată că am rădăcini.
Mihai nu s-a mai întors, dar cadoul său – uneltele, încrederea și scrisoarea – mi-au oferit o viață pe care nu credeam că o voi avea. Liliana, care inițial mă vedea ca pe o amenințare, este acum partenera mea de afaceri și, într-un fel, parte dintr-o familie improvizată.
Am învățat că familia nu înseamnă doar sânge, ci și cei care sunt alături de tine când contează. Fiecare cotitură dureroasă din viața mea m-a adus aici, la o viață în care nu doar supraviețuiesc, ci și creez. Uneori, străinii devin familie, iar lucrurile frânte pot fi reparate – nu doar mobilierul, ci și inimile.
Parteneri
