Răsfoiam absent o aplicație de întâlniri, amuzându-mă de poze cu bărbați care se fotografiau lângă pești uriași sau alături de pisici vizibil plictisite, când, dintr-odată, mi s-a tăiat respirația.
Era tatăl meu.
Nu o asemănare. Nu o glumă. El, clar, cu tot cu un filtru care încerca să-l facă să pară „misterios”.
Inițial am râs nervos. Mi-am spus că sigur cineva i-a furat fotografiile. Dar apoi am citit detaliile profilului:
– numele lui mijlociu,
– anul exact al nașterii,
– fotografia lui preferată de la pescuit,
– și chiar cămașa în carouri pe care mama o detesta dintotdeauna.
Nu era o farsă. Nu era un impostor.
Era tatăl meu, căsătorit cu mama de douăzeci și cinci de ani.
Inima mi-a început să bată haotic. În loc să-i scriu pe aplicație, am făcut capturi de ecran și m-am dus direct în bucătărie. El își pregătea ceaiul de seară, relaxat, ca într-o zi perfect normală.
— Tată… putem vorbi puțin?
A ridicat privirea fără nicio emoție. I-am întins telefonul. Profilul. Pozele. Totul.
Nu s-a scuzat. Nu s-a bâlbâit. Nu a părut șocat.
A ridicat din umeri.
— Mama ta nu mai e ca înainte, a spus sec.
Tonul acela m-a lovit mai tare decât orice.
— Și ce dacă mai vorbesc cu cineva? a continuat. Toți bărbații fac asta. E ceva normal.
Normal.
Pentru el, trădarea era o banalitate.
— Tata… mama te iubește, am spus aproape în șoaptă.
A râs scurt.
— Nu mai fi copilă. Sunt lucruri de oameni mari. Tu nu le înțelegi.
Replica clasică a celor care nu mai au argumente.
Am tras aer în piept și am spus calm:
— Ba le înțeleg foarte bine. Și mama trebuie să le înțeleagă și ea.
Atunci i s-a schimbat expresia.
— Nu cumva vrei să…
Nu l-am lăsat să termine. Am ieșit din bucătărie cu telefonul în mână.
Mama era în sufragerie, coasea liniștită sub lumina veiozei. M-a cuprins un nod în gât, dar știam că nu pot păstra tăcerea.
M-am așezat lângă ea.
— Mamă… trebuie să vezi ceva.
A privit ecranul în tăcere. I-am simțit corpul încordându-se. N-a plâns. N-a țipat. A fost doar o liniște grea.
Apoi a spus, clar:
— Mâine dimineață mergem la avocat.
Atât.
A doua zi, tatăl meu s-a trezit într-o realitate nouă.
Bagajele erau făcute.
Actele de divorț erau pe masă.
Iar eu stăteam în prag, fără urmă de milă.
— Nu puteți face asta fără mine! a strigat el.
Mama l-a privit calm, mai puternică decât o văzusem vreodată.
— Ți-ai făcut alegerile. Noi ne ocupăm acum de consecințe.
A încercat să ridice tonul, să se victimizeze, să întoarcă povestea. Nu a mai avut cum. Totul era documentat. Dovezile erau clare.
Când a încercat să-mi spună ceva la plecare, l-am oprit:
— Mama a fost mai loială decât ai meritat vreodată. Nu o mai căuta.
Ușa s-a închis în urma lui, iar sunetul ei a pus punct unui sfert de secol de iluzii.
Două luni mai târziu, mama zâmbea din nou. Un zâmbet adevărat. Începuse cursuri de pictură, ieșea cu prietenele, își cumpărase haine pe care nu le-ar fi purtat niciodată înainte.
Într-o seară, la ceai, mi-a spus:
— Ți-am dat viață, dar tu mi-ai dat libertate.
Am plâns amândouă.
Profilul tatălui meu încă există pe aplicația de matrimoniale.
Doar că acum, la descriere, cineva a adăugat un avertisment:
„Îi place să mintă. Femeile să fie atente.”
Nu eu am scris asta.
Dar am apăsat „apreciază”.
Notă: Text ficțional, cu scop narativ. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.