La 9:30, Bucureștiul părea că se grăbește înaintea Alinei.
Simțea asta în ritmul inimii, în umezeala rece din ceafă și în felul în care strângea prea tare mapa bej, răsfoită de nenumărate ori: diplome, recomandări, copii după atestate.
Interviul de la Spitalul Sfântul Andrei nu era o simplă întâlnire.
Era o șansă.
O șansă la un venit sigur.
La asigurare medicală.
La zile libere plătite.
O șansă la o viață în care Teodora, fiica ei de opt ani, nu ar mai fi învățat atât de devreme expresia „poate luna viitoare”.
— Mamă… e deja nouă și jumătate, a spus Teodora încet, privind ceasul din telefon cu seriozitatea unui adult.
Alina a înghițit greu.
Da, întârziau.
Nu fiindcă nu-i păsa.
Nu fiindcă nu era pregătită.
Întârziau pentru că viața unei mame singure seamănă cu o frânghie întinsă: o singură abatere neprevăzută și totul se clatină.
Au grăbit pasul ca să traverseze.
Atunci s-a auzit sunetul.
Un impact surd.
Nu părea un accident în lanț.
Nu era un țipăt.
Era sunetul unui corp izbindu-se de zid.
Alina s-a oprit pe loc.
Femeia prăbușită pe trotuar părea desprinsă din altă lume. Paltonul ei era elegant, vizibil scump. Părul aranjat cu grijă, cu excepția unei șuvițe lipite de frunte.
Iar fruntea era plină de sânge.
Alina a îngenuncheat fără să stea pe gânduri.
Instinctul i-a preluat mișcările. Reflexele formate în anii de școală făcuți între ture duble și nopți nedormite.
A scos o compresă curată din buzunarul hainei și a apăsat ușor pe rană.
— Doamnă, mă auziți? a spus calm. Uitați-vă la mine. Respirați împreună cu mine.
Femeia a clipit, dezorientată. Buzele îi tremurau.
— Unde… unde sunt? a murmurat. Unde e băiețelul meu?
Teodora s-a lipit de Alina, speriată, dar nemișcată, ca un copil care a învățat prea devreme că mama trebuie să țină lucrurile sub control.
— Mamă… a șoptit ea. Doamna de la spital a zis că, dacă întârzii…
Cuvântul „întârzii” i-a străpuns Alinei pieptul.
S-a uitat la ceas.
9:35.
La Sfântul Andrei, interviurile nu se mută de pe o zi pe alta.
Și totuși… nu putea pleca.
Pentru că cineva sângera.
Pentru că frica era clară în ochii acelei femei.
Pentru că Alina nu trecuse prin ani de efort ca să întoarcă spatele exact acum.
— Vine ajutorul, a spus blând, rostind o mică minciună ca să o liniștească, în timp ce încerca să prindă semnal. Sunteți în siguranță. Rămân cu dumneavoastră.
Pe partea cealaltă a străzii, un bărbat înalt, îmbrăcat într-un palton croit impecabil, stătea nemișcat cu telefonul la ureche.
Victor Dobre își căuta mama de douăzeci de minute.
Apelul șoferului îi făcuse stomacul să i se strângă.
— Domnule… mama dumneavoastră a coborât din mașină. Părea confuză. M-am întors doar o secundă…
Victor alergase pe străzi pe care abia le conștientiza.
Apoi a văzut-o.
Elena, întinsă pe jos, cu sânge pe frunte.
Dar nu era singură.
Lângă ea, o femeie în uniformă albastră stătea în genunchi, cu mâinile sigure și vocea stabilă. Fără spectacol. Fără panică. Fără ochi întorși după camere.
Doar ajutor.
Iar lângă ea, o fetiță îi șoptea încurajări, de parcă înțelesese deja cât de fragil poate fi totul.
Victor a făcut un pas spre ele, apoi s-a oprit.
Nu din teamă.
Dintr-o nevoie ciudată de a mai privi o clipă.
De a înțelege cine ar renunța la ceva important ca să rămână.
În cele din urmă, sirenele au tăiat dimineața.
Paramedicii au preluat intervenția.
Alina a comunicat clar: traumatism cranian, stare de confuzie, suspiciune de comoție.
Elena i-a strâns mâna cu o putere neașteptată.
— Mulțumesc… draga mea, a șoptit.
În Alina nu s-a așezat nici mândrie, nici ușurare.
Doar greutatea tăcută a adevărului că alegerea corectă nu este întotdeauna și cea comodă.
După ce targa a fost urcată în ambulanță, Teodora i-a atins mâneca.
— Mamă… putem să plecăm acum?
Alina s-a uitat la ceas.
9:52.
Nu mai avea sens.
Realitatea a lovit, rece și direct.
Ani de cursuri de seară.
Ture lungi.
Dimineți în care își forțase corpul să meargă mai departe.
Totul pentru acel interviu… pierdut.
— Da, iubita mea, a spus încet. Mergem acasă.
Teodora s-a încruntat.
— Dar ai muncit atât…
Alina s-a aplecat și i-a dat părul din ochi.
— Știu, a răspuns calm. Uneori… altceva contează mai mult.
Exact atunci, telefonul Alinei a vibrat.
Un e-mail nou.
Expeditor: Spitalul Sfântul Andrei – Resurse Umane.
Subiectul avea patru cuvinte:
„Vă rugăm să reveniți.”
Alina a deschis mesajul cu mâinile încă reci.
„Doamnă Popescu,
Vă rugăm să reveniți la spital astăzi, ora 14:00. Interviul dumneavoastră va avea loc.”
S-a oprit pe loc. Teodora a ridicat ochii spre ea.
— Mamă?
— Trebuie să ne întoarcem, a spus Alina, iar vocea i-a tremurat pentru prima dată în ziua aceea.
La 14:00, holul de la Sfântul Andrei părea la fel de steril și de sever. Aceeași ușă. Același panou cu nume. Dar ceva se schimbase: Alina nu mai era singură.
Un bărbat în costum gri a ieșit din biroul directorului și s-a apropiat. Era Victor Dobre.
— Doamnă Popescu, a spus el calm. Mama mea este la terapie intensivă. Medicii au spus că, fără intervenția dumneavoastră… nu ar fi supraviețuit.
Alina a încercat să răspundă, dar el a continuat:
— Sunt președintele consiliului spitalului. Și vreau să știți un lucru: nu ați pierdut un interviu. L-ați trecut.
Ușa s-a deschis. Directorul a zâmbit.
— Avem nevoie de oameni care aleg corect chiar și atunci când îi costă. Contractul este pregătit. Salariu 7.500 de lei, asigurare completă, program stabil.
Teodora a strâns mâna mamei.
— Vezi? a șoptit. Ai ales bine.
Alina a tras aer adânc în piept. A semnat.
Seara, în secția de terapie intensivă, Elena a deschis ochii pentru o clipă și a zâmbit slab când Alina i-a spus unde va lucra.
— Știam… a murmurat. Oamenii ca tine… nu pierd. Doar ajung mai târziu.
Telefonul Alinei a vibrat din nou.
Un mesaj nou, de la un număr necunoscut:
„Nu a fost un accident. Cineva a vrut-o pe mama mea dispărută.
Am nevoie de tine. Și nu ca asistentă.”
Alina a ridicat privirea spre fereastră. Orașul își continua pulsul, indiferent de oameni și de povești.
A închis telefonul, apoi l-a deschis din nou.
Pentru că, uneori, când alegi să ajuți un străin, nu deschizi doar o ușă.
Deschizi o poveste întreagă, iar drumul înapoi nu mai există.
Notă: Text cu caracter narativ și ficțional. Orice asemănare cu persoane, instituții sau evenimente reale este întâmplătoare.