Lucrez casieră la un magazin de cartier. 3.000 de lei pe lună, plus bonuri de masă. Chiria 1.400. Restul se împarte: întreținere, mâncare, rechizite, ce rămâne.
David nu cere niciodată nimic scump. Niciodată. La 9 ani, copilul meu știe prețurile mai bine ca mine. Când trecem pe lângă raionul de jucării, se uită și merge mai departe. Eu mă prefac că nu văd. El se preface că nu vrea.
De când m-a întrebat în autobuz, nu mai cere nimic când mergem la magazin. Nimic. Nici măcar o gumă. Și asta mă doare mai tare decât întrebarea.
Aseară mi-a zis, din senin, în timp ce își făcea temele:
— Mama, când o să fiu mare o să-ți cumpăr o mașină. Roșie.
— De ce roșie, puiule?
— Că roșie e mai scumpă.
Am ieșit în balcon ca să nu mă vadă că plâng.
Aș vrea să-mi ceară. Măcar să-mi ceară. Să fie copil, să vrea lucruri, să mă pună în încurcătură. Dar el a învățat deja, la 9 ani, să pună ciocolata la loc singur, înainte să apuc eu să zic ceva.
Ciocolata aia de 14 lei o ține minte ca pe cea mai bună din lume. Eu o țin minte ca pe ziua în care mi-am dat seama că băiatul meu a crescut prea repede.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.