Radu înainta cu pași grei, de parcă fiecare mișcare îl costa un efort dureros. Mâinile îi tremurau, iar în privirea lui se amestecau furia, neputința și o durere veche. A privit-o pe mama lui, ca și cum abia atunci ar fi văzut-o cu adevărat – nu prin filtrele obișnuinței, ci prin realitatea crudă pe care o ignorase ani întregi.
— Mamă… — vocea i s-a frânt. — Mamă, ridică-te… Te rog…
Maria încercă să afișeze un zâmbet slab, un zâmbet al omului obișnuit să nu fie o povară pentru nimeni. Respira dificil, însă căuta să pară puternică în fața fiului ei.
— Lasă, Radule… termin doar bucata asta și gata.
Carmen, care până atunci rămăsese încordată, își strânse brațele la piept, încercând să revină la o atitudine controlată.
— Exagerezi, Radu. Mama ta nu face nimic ieșit din comun. A vrut să ajute. Eu nu i-am cerut nimic.
— Așa crezi? — răsuci el capul spre ea. — Așa arată „ajutorul” pentru o femeie de șaptezeci de ani? În baie, cu doi copii în spate, în genunchi?
Carmen clipi de câteva ori, pierzând pentru o clipă siguranța cu care își construise discursul. Apoi, în loc să cedeze, adoptă un ton tăios.
— Dacă tot suntem sinceri… poate n-ar strica să-ți amintești că ea a insistat să locuiască cu noi. Ea a vrut să fie de folos. Eu n-am obligat-o la nimic.
Maria încercă să confirme printr-un gest, pentru că așa fusese mereu: gata să își asume vină chiar și când nu era a ei. Dar Radu ridică o mână, oprind-o.
— Mamă… spune-mi tu. Așa te tratează? Asta te pune să faci?
Maria își lăsă privirea în jos, fixând gresia umedă. Tăcerea aceea apăsată a fost mai elocventă decât orice cuvânt.
În acel moment, unul dintre gemeni izbucni în plâns. Reflexul matern o făcu pe Maria să încerce să îl liniștească. Gestul acela simplu îl străpunse pe Radu ca o lovitură directă.
— Dă-mi copiii, mamă — spuse el încet, întinzând mâinile spre ei.
Cu o mișcare tremurată, Maria i-i înmână. Radu îi scoase rucsacul improvizat din spate, deschise larg ușa și strigă:
— Ofelia!
Bona apăru imediat, speriată.
— Ia-i în cameră. Acum. Și nu îi mai lași cu mama mea nici măcar un minut cât timp Carmen este aici.
Carmen simți o ruptură adâncă în interior.
— Cum îți permiți?! — explodă ea. — Radu, nu exagerezi? Tu nici nu înțelegi—
— Nu. Tu nu înțelegi. — El ridică vocea pentru prima dată într-un mod care nu admitea replică. — Credeam că formezi un parteneriat cu mine, nu că devii un mic tiran. Să transformi viața mamei mele în așa ceva? — își arătă palma spre podea. — Aici se termină tot.
Carmen izbucni într-un râs scurt, amar.
— Desigur! A reușit și cu tine. Victima perfectă, ca întotdeauna. Ți-a plâns în brațe? Ți-a spus cât sunt eu de rea?
Maria închise ochii, iar lacrimile îi alunecară încet pe obraji.
Radu își adună forțele și îi vorbi lui Carmen cu o oboseală pe care o purta în el de ani, fără să știe.
— Carmen… ai grijă ce spui. În situația asta nu poți arunca vina nicăieri. Eu am încredere în mama mea. Și ceea ce am văzut azi spune totul.
Apoi se întoarse spre Maria.
— Mergem acasă, mamă. La mine. Sau oriunde te simți bine. Dar aici nu te mai întorci.
Maria clătină capul, copleșită.
— Radule… nu pot… Cum să—
— Poți. Și meriți.
Carmen făcu un pas în față, cu disperarea omului care vede că pierde tot controlul.
— Radu, dacă pleacă ea, eu plec cu copiii! Nu rămân aici ca să fiu acuzată pentru—
— Carmen, nu iei copiii nicăieri. — Glasul lui, rece și ferm, tăie aerul. — Și dacă mai ridici tonul la mine, chem avocatul chiar astăzi.
Carmen rămase nemișcată, fără replică.
⸻
După câteva ore
Maria era așezată pe canapeaua din apartamentul lui Radu, învelită cu o pătură moale. Ținea în mâini o cană caldă de ceai. Stătea dreaptă, dar ochii îi trădau un amestec de rușine și ușurare.
— Mamă… de ce nu mi-ai spus? — întrebă Radu, calm. — De ce ai tăcut?
Maria privi în ceai, ca și cum acolo ar fi găsit o scuză.
— Tu muncești prea mult, Radule. Nu voiam să te împovărez. Am crezut că… dacă ajut… nu o să fiu o problemă. Și Carmen… — se opri. — Carmen știe să vorbească tare. Iar eu… nu mai am vârsta de altădată.
Radu îi cuprinse mâinile în ale lui și se așeză lângă ea.
— Mamă, tu nu ai fost niciodată o povară. Datorită ție sunt omul de azi. Tu ai dormit lângă sobă ca eu să pot învăța. Tu ai mâncat trei zile cartofi ca să-mi plătești drumul la facultate. Ai ținut casa după ce tata… — glasul i s-a oprit o clipă. — Nu mai accept niciun fel de umilință pentru tine. Niciodată.
Maria lăsă o lacrimă să cadă. Pentru prima dată după mult timp, nu era o lacrimă de durere, ci una de eliberare.
⸻
Finalul
În dimineața următoare, Carmen primi un email scurt de la avocatul lui Radu. Nu anunțul despre un posibil divorț o înspăimânta, ci faptul că nu mai avea controlul asupra situației. Masca pe care o purtase ani întregi se năruise.
Maria se mută temporar la Radu. Nu pentru că avea nevoie de îngrijire specială, ci pentru că în casa fiului ei se simțea respectată.
Radu o găsea uneori seara în bucătărie, pregătind sarmale sau diverse mâncăruri „pentru mâine”.
— Mamă, nu trebuie să faci nimic — îi spunea el zâmbind.
— Știu, dragul meu — răspundea ea. — Acum fac pentru că vreau. Nu pentru că mi se cere. Diferența este mare.
Și într-adevăr era.
Pentru prima dată după mult timp, Maria trăia cu demnitate, nu cu frică. Iar Radu înțelese în sfârșit că adevărata lui bogăție nu era afacerea, nici banii, nici confortul material.
Adevărata lui avere era femeia aceea mică, obosită, dar cu suflet uriaș — mama lui.
Și nu avea de gând să o lase singură vreodată.