În interior se afla o scrisoare scrisă de mână, pe hârtia aceea îngălbenită pe care mama o păstra mereu într-un sertar și care mirosea discret a lavandă. Când am citit primele rânduri, am simțit cum îmi amorțesc degetele.
„Draga mea Maria, dacă ai ajuns să citești această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt. Știu că testamentul te-a surprins și poate te-a durut. Te rog însă să ai răbdare și să citești până la capăt. Nimic din ceea ce ai văzut nu a fost întâmplător.”
Am tras aer în piept și am continuat. Mama îmi explica faptul că, încă din tinerețe, și-a dorit ca eu și sora mea să fim protejate, fiecare în felul ei. Știa că Ioana va căuta mereu siguranța în bani și că, fără ei, s-ar simți pierdută.
„Ție nu ți-am lăsat o moștenire în conturi”, scria ea. „Nu pentru că ai fi meritat mai puțin, ci pentru că vreau să-ți păstrezi sufletul ușor. Ție ți-am lăsat ceva diferit. Ceva care te va ajuta să înțelegi cine ești.”
Din plic a alunecat o cheiță mică, de un cupru mat, prinsă cu o fundă roșie. Pe ea era gravat un singur număr: 17.
Scrisoarea continua:
„Aceasta este cheia unei casete de valori. În ea se află lucruri care nu pot fi măsurate în bani – moștenirea bunicii tale. Le-am păstrat pentru tine. Nu le arăta nimănui până când nu vei simți că e momentul.”
Am strâns cheia în palmă și am izbucnit în plâns. Mi-am amintit de bunica și de poveștile ei despre vremuri grele, despre scrisori vechi, despre o lădiță pe care o ținea mereu încuiată. Poate că totul se lega, în sfârșit.
A doua zi am mers la banca menționată. Funcționara, o doamnă cu părul cărunt, mi-a recunoscut numele mamei și m-a privit cu o seriozitate calmă. M-a condus într-o încăpere mică și mi-a adus o cutie metalică. Cheia s-a potrivit fără efort.
Când am deschis capacul, aerul dinăuntru mirosea a hârtie veche și a timp. Am găsit fotografii alb-negru, plicuri îngroșate de ani și un carnețel cu copertă de piele. Lângă ele, un săculeț din catifea.
În săculeț erau bijuteriile bunicii: un colier de perle, o broșă de argint și verigheta ei, păstrată cu grijă. Dar adevărata comoară era carnețelul. Pe prima pagină scria:
„Jurnalul familiei Popa – pentru cea care va duce mai departe povestea noastră.”
Am citit ore întregi. Despre străbunici, despre pământul pierdut, despre casa de la țară și despre trandafirii albi pe care bunica îi planta an de an, ca un ritual pentru cei plecați.
Ultimele pagini erau scrise de mama. Îmi vorbea despre o casă veche, la marginea satului natal, despre care nu îmi spusese niciodată.
„Este a ta”, nota ea. „Dacă vei vrea, o poți transforma într-un loc al liniștii. Un loc unde amintirile pot fi păstrate vii.”
Când am închis cutia, am înțeles. Mama nu îmi lăsase bani, ci rădăcini. Nu conturi, ci sens. O poveste care continua prin mine.
În drum spre casă, m-am oprit la o florărie și am cumpărat trandafiri albi. I-am așezat pe mormântul mamei, așa cum făcea bunica în fiecare primăvară.
Și, pentru prima oară după mult timp, am simțit liniște.
⸻
Notă narativă:
Această poveste este o lucrare de ficțiune, inspirată din teme universale precum familia, moștenirea și memoria. Personajele, numele și evenimentele au fost create în scop artistic. Orice asemănare cu persoane reale sau situații reale este pur întâmplătoare.