Mă numesc Elena și am împlinit șaptezeci de ani. În fiecare lună urc în trenul de la ora șapte, din Bistrița, și străbat aproximativ șase ore până la Cluj, trăgând după mine doi saci voluminoși și o plasă plină cu borcane. Drumul este obositor; genunchii mă dor din cauza artritei, iar urcatul scărilor îmi pune inima la încercare. Cu toate acestea, continui să fac aceste călătorii pentru nepotul meu, Radu. Are douăzeci și cinci de ani și, de când a rămas fără serviciu, trăiește mai mult din pâine simplă.
Bagajele pe care le duc nu conțin produse cumpărate. Sunt pline cu ceea ce am pregătit acasă: pâini frământate de mine, slănină din porcul crescut în gospodărie, ouă împachetate cu grijă, brânză de la vecinul care are vaci, borcane cu zacuscă și murături puse în toamnă. Tot ce am reușit să adun din munca mea de peste an.
Fiul meu, tatăl lui Radu, îmi spune mereu că îl răsfăț. Consideră că la vârsta lui ar trebui să se descurce singur. Dar nu pot să îl las să ducă lipsă. Un tânăr de douăzeci și cinci de ani, fără serviciu și singur într-o garsonieră rece, nu este un adult în toată regula, ci un om aflat într-o perioadă de rătăcire. Iar pe cei aflați în astfel de momente trebuie să îi sprijini, nu să îi îndepărtezi.
În tren, pasagerii mă privesc adesea ca și cum bagajele mele ar reprezenta o piedică. O femeie își trage geanta mai aproape, iar doi tineri se ascund în spatele telefoanelor. Nu mă deranjează. Ei văd doar o femeie în vârstă cu saci grei. Eu știu însă că fiecare sac conține luni întregi de muncă și toată afecțiunea mea pentru nepot.
De trei ani fac același drum. La început, Radu venea acasă cât timp avea bursă și bani de transport. De când nu mai are resurse, am preluat eu rolul de a merge la el. La telefon îmi spune mereu să nu mă mai obosesc, că este prea greu pentru mine. Dar mai greu mi-ar fi să știu că adoarme flămând.
Când cobor la Cluj, îl văd așteptându-mă pe peron. Chipul lui se luminează, dar poartă și o umbră de tristețe. Bucuria de a mă vedea se împletește cu rușinea că depinde de mine. „Bunico, nu trebuia”, îmi spune de fiecare dată, dar mă îmbrățișează cu putere.
Ajunși în garsonieră, desfac sacii și încep să așez mâncarea în frigiderul aproape gol. În câteva clipe, rafturile se umplu cu pâine caldă, slănină, borcane colorate și brânză proaspătă. Ochii lui Radu se umezesc. „Nu știu cum să-ți mulțumesc”, îmi spune.
Îl ating ușor pe obraz și repet ceea ce îi spun mereu: „Nu trebuie să îmi mulțumești. Mănâncă și prinde putere. Îți vei găsi și un loc de muncă. Până atunci, eu am grijă de tine.”
Când plec, încearcă să îmi înapoieze cei cinci sute de lei lăsați pentru chirie. „Nu pot să iau din pensia ta, bunico”, insistă. Îi resping gestul cu blândețe. „Pensia mea e pentru tine. Eu am gospodăria. Tu, aici, nu ai nimic.”
În trenul de întoarcere, epuizată și cu genunchii înțepeniți, închid ochii lângă sacii goi. Îl văd pe Radu mușcând din pâinea pe care am frământat-o pentru el, iar această imagine îmi încălzește sufletul. Aș relua drumul oricând, oricât, fără ezitare.
Pentru că dragostea unei bunici nu se exprimă prin bani, ci prin kilometri parcurși în ciuda durerilor, prin saci purtați prin gări și prin pâini pregătite cu mâini crăpate de muncă. Uneori, cel mai prețios dar nu este să lași un tânăr să se descurce singur, ci să îi amintești că nu este singur pe lume.
⸻
Notă
Acesta este un text narativ fictiv, creat exclusiv în scop literar.