Era notarul din orașul de lângă al nostru.
Vocea lui era liniștită, aproape prea așezată pentru ce urma să aud. M-a rugat să mă așez. În clipa aceea, am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Trecuseră doar trei zile de la înmormântare. Casa încă păstra urmele mamei: miros de ceai de tei, de săpun ieftin, de lucruri vechi, dar familiare.
Mi-a spus că mama îl contactase cu aproape un an înainte să moară. Venise singură, într-o zi în care încă era lucidă. Știa cine este, unde se află și ce vrea. Ajunsese cu autobuzul, cu o sacoșă veche de rafie, din aceea pe care o purta mereu.
„Avea ceva de pus în ordine”, mi-a spus notarul.
Am rămas tăcut. În fața mea, pe masă, era încă farfuria ei. Nu avusesem puterea să o strâng.
Mi-a explicat că testamentul fusese întocmit corect, fără nicio neregulă. Casa de la țară, terenul, economiile – toate fuseseră împărțite egal între noi, copiii.
Exact cum știam.
Apoi s-a oprit.
Și tăcerea aceea m-a speriat mai tare decât orice veste.
„Mai este însă un detaliu”, a continuat el.
Mama deschisese un cont separat. Pe numele meu. Doar pe numele meu. Nu era o sumă uriașă, nu ceva care să schimbe destine peste noapte. Dar era suficient.
63.000 de lei.
Bani strânși încet, din pensie. O mică bucată de teren vândută discret, fără să spună nimănui. Totul lăsat mie, cu o singură condiție: să intru în posesia lor abia după ce ea nu va mai fi.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Notarul mi-a citit și o scrisoare. Scrisul ei era tremurat, dar inconfundabil.
„Dacă ajungi să citești rândurile astea, înseamnă că eu nu mai sunt. Știu cât ți-a fost de greu. Știu câte lucruri ai lăsat deoparte pentru mine. N-am mai știut să-ți spun mulțumesc, dar am știut mereu cine ești.”
Lacrimile au venit fără zgomot. Ca o durere adunată, care nu mai avea unde să stea.
În scrisoare spunea că frații mei aleseseră alt drum. Nu îi condamna. Dar eu o alesesem pe ea. Zi de zi. Cu nervi, cu epuizare, cu nopți albe. Mă văzuse cum îi spălam părul, cum îi vorbeam chiar și atunci când nu răspundea. Mă auzise plângând în baie, crezând că nu mai este atentă.
„Banii aceștia nu pot înapoia anii pierduți”, scria ea. „Dar poate te ajută să o iei de la capăt.”
După ce am închis apelul, am stat mult timp pe marginea patului. Am privit pereții, lucrurile, amintirile. Zilele în care nu mă mai recunoștea. Și acele momente rare, prețioase, în care îmi zâmbea și îmi spunea pe nume.
Cu banii aceia nu am făcut minuni. Mi-am achitat datoriile. Mi-am permis să respir. Am urmat un curs. Mi-am găsit un loc de muncă mai simplu, dar liniștit.
Frații mei nu au aflat niciodată. N-am simțit nevoia să le spun. Nu din ranchiună. Ci pentru că nu era despre ei.
Era despre o femeie care, chiar și atunci când memoria îi juca feste, a știut exact unde îi era inima.
Și despre mine.
Care, pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu am fost naiv. Nu am fost slab. Am fost om.
Și, uneori, asta este suficient.
⸻
Notă narativă:
Această poveste este o creație literară, inspirată din emoții și situații reale, dar ficționalizată în scop artistic. Personajele, numele și detaliile au fost modificate pentru a proteja intimitatea. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare. Textul este oferit „ca atare”, iar opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelo r.