Flăcările care prinseseră putere în sobă au început să coloreze încăperea cu o lumină caldă, iar în timp ce lemnele trosneau, am simțit că mi se dezgheață degetele amorțite. Bărbatul zăcea nemișcat acolo unde îl așezasem, palid, cu respirația atât de ușoară încât, dacă nu l-aș fi urmărit atent, aș fi jurat că nu mai trăiește. Am tras pătura mai bine peste pieptul lui și m-am apropiat din nou de sobă, ca să-mi încălzesc mâinile.
Prezența lui în casa mea era la fel de stranie ca tot ce se întâmplase în ultimele ore. În satul nostru uitat de lume, în care cea mai mare noutate fusese reparația unui pod de lemn, nu vedeai oameni bogați legați fedeleș și aruncați în râu. Nu aici, nu nicăieri. Era limpede că ceva grav se petrecuse, deși încă nu înțelegeam ce.
Am verificat fruntea bărbatului: rece ca piatra. Am început să o frec ușor cu basmaua mea subțire, murmurând rugăciuni vechi, nu fiindcă aș fi fost prea religioasă, ci pentru că nu mai știam ce altceva să fac. Nu aveam doctor în sat, iar drumul până la oraș era lung și anevoios. Iar eu… nu mai aveam puterea să străbat o astfel de distanță.
Tocmai când mă pregăteam să mai pun un lemn pe foc, trupul lui a tresărit brusc. Un geamăt slab, aproape imperceptibil, i-a scăpat de pe buze.
— Domnule? am rostit, aplecându-mă spre el.
Pleopele i s-au agitat, ca și cum ar fi încercat să se trezească, dar ochii nu i s-au deschis. Buzele i s-au mișcat, însă cuvintele nu se formau. I-am ridicat capul cu grijă și i-am umezit buzele cu puțină apă, turnată cu o lingură veche. Mirosul lui amesteca fumul cu izul apei de râu — nepotrivit, dar era viu, iar asta era tot ce conta.
După câteva clipe, a articulat un nume, atât de slab încât aproape l-am crezut vânt:
— Mara…
Am clipit uimită. Cine era Mara? Soția lui? O soră? O fiică?
— Eu sunt Amalia, i-am spus în șoaptă. Sunteți în siguranță. V-am scos din apă.
Pentru o secundă, ochii i s-au întredeschis, dezvăluind o licărire de culoare. Se uita la mine confuz, ca un om rupt din altă lume.
— Fug… Ei… vin…, a murmurat.
Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării. Pe cine se temea? Cine îi făcuse răul?
M-am uitat instinctiv spre ușă și apoi spre ferestre. Casa mea veche nu avea încuietori serioase, doar un zăvor ruginit. Dacă cineva ar fi vrut să intre cu forța, n-ar întâmpina nicio piedică. Am împins o lingură de lemn sub clanță, o improvizație slabă, dar singura protecție pe care o aveam.
M-am întors la bărbat.
— Cine vine după dumneavoastră? Cine v-a făcut asta? am întrebat.
Însă el căzuse iar în inconștiență.
M-am așezat lângă sobă, pe scaunul meu uzat, lăsând gândurile să se ciocnească în minte. Oricât de grea îmi devenise viața, nu puteam privi impasibilă cum un om moare în casa mea. În satul nostru poate că eram săraci, poate că lumea uitase de noi, dar niciodată nu abandonam pe cineva la nevoie.
În acel moment am auzit un sunet pe care nu-l mai auzisem de ani întregi în partea aceea de lume: zgomotul unui motor.
M-am ridicat brusc. Drumul spre sat era aproape imposibil de parcurs cu o mașină. Doar cine cunoștea exact zona s-ar fi încumetat. Am stins rapid lumânarea și m-am apropiat de fereastră. Am ridicat colțul perdelei, fără să respir.
Două faruri tăiau ceața dimineții.
Inima mi-a bătut dureros.
Vehiculul s-a oprit la câteva zeci de metri de casă. Din el au coborât două siluete. Una înaltă, subțire. Cealaltă masivă și cu mers hotărât. Nu semănau deloc cu oamenii de pe aici: haine întunecate, prezență severă, priviri care cercetau totul.
Mi-am acoperit gura cu palma, ca să nu scot vreun sunet.
— Aici e, a spus vocea groasă a bărbatului masiv. Râul l-a adus în partea asta. Trebuie să fie aproape.
Un tremur mi-a cuprins genunchii.
Nu căutau casa mea.
Îl căutau pe el.
M-am îndreptat spre bărbatul întins lângă foc, încă leșinat, încă acoperit cu pătura mea veche. Era singurul care știa adevărul, unul pe care eu nici nu-l bănuiam. Dar mai știam un lucru: în mâinile acelor oameni nu avea să supraviețuiască.
Am luat lopățica de fier din dreptul sobei. Era grea și aproape inutilă împotriva unor astfel de oameni, dar era tot ce puteam folosi ca să apăr ceva — sau pe cineva.
M-am postat lângă ușă, ascultând cum pașii lor se apropiau.
Greoi. Precisi. Amenințători.
În tăcerea aceea apăsătoare, am spus o rugăciune simplă — poate prima rostită sincer în mulți ani. Pentru el. Pentru mine. Pentru dreptate.
Când umbrele lor s-au conturat în dreptul ferestrei, am înțeles un singur lucru:
Astăzi nu mai eram doar o femeie bătrână de 76 de ani.
Astăzi eram un scut.
Și pentru prima dată după multă vreme, simțeam că viața mea capătă din nou sens.
Pentru că, în sfârșit, aveam pentru ce lupta.
Parteneri
