— Bună, Ania… pot să-ți spun așa? — vocea lui Pavel era ezitantă, dar caldă.
— Așa mi-a fost numele și acum cinci ani, nu? — răspunse ea, calm, cu un nod în gât.
Se lăsă o tăcere ciudată. Ania stătea în bucătărie, cu telefonul la ureche, privind frunzele arămii căzute de pe vechiul arțar din curte.
— Știu că n-am niciun drept să-ți cer nimic… dar aș vrea să te văd. Măcar o dată.
Ania oftă adânc.
— Ce s-a întâmplat, Pavel? Vika nu te-a mai vrut? Ai obosit de viața aia “nouă”?
— Am greșit. Am crezut că o iau de la capăt… dar nu m-am găsit niciodată acolo. Tu… tu mi-ai lipsit în fiecare zi.
— Da? Cinci ani ți-a luat să-ți dai seama?
— N-am știut cum să mă întorc. Am fost laș. Am crezut că n-o să vrei niciodată să mă auzi.
— Și n-ai fost departe de adevăr, Pavel…
Se auzea cum își drege glasul, o ezitare care trăda mai mult decât cuvintele.
— Doar… lasă-mă să vin. Să-ți spun ce n-am avut curajul atunci. Și dacă vrei, nu mă mai vezi niciodată.
Ania se ridică de pe scaun, se plimbă încet prin cameră. Inima îi bătea neregulat, ca atunci când citea scrisorile mamei ei după ce aceasta murise.
— Mâine dimineață. La nouă. Dar nu-ți face iluzii. N-am nimic de oferit.
— Doar vreau să te văd. Mulțumesc, Ania…
Pavel ajunse la timp. Purta același palton gri din ultimul lor an împreună. Părea mai slab, cu părul grizonat și o privire obosită, dar sinceră.
Ania îi deschise ușa fără zâmbet, dar și fără urmă de ură.
— Intră. Nu te țin mult.
— Mulțumesc.
S-au așezat la masa din bucătărie, acolo unde cândva împărțeau ceaiul și diminețile. Ea îi puse o cană cu ceai — același Ceylon cu bergamotă. Poate din reflex.
— Nu știu de unde să încep, — spuse el, privind ceaiul fierbinte.
— Nu începe. Spune direct de ce ai venit.
— Am venit… să-ți cer iertare. Nu pentru că merit. Ci pentru că ți-o datorez.
— Asta trebuia s-o spui în 2019.
— Atunci eram prost. Egoist. Mă simțeam tânăr lângă ea. Mă mințeam că am nevoie de o viață nouă. Dar n-a fost iubire, Ania. A fost un vis gol.
Ea îl privi cu atenție.
— Și crezi că mie mi-a fost ușor? Crezi că n-am urlat în pernă în fiecare noapte? Că nu m-am întrebat ce-am greșit? Că nu m-am simțit respinsă, înlocuită?
— Știu… Și mă doare.
— Nu. Nu știi. Și nici n-o să știi. Dar apreciez că ai avut curajul să vii.
Tăcere. Doar vântul care flutura perdeaua, amintind de anotimpuri trecute.
— Vreau să repar… ce se mai poate repara. Să fiu aici, dacă ai nevoie de ceva. Nu cer să mă ierți. Doar să nu mă alungi.
Ania închise ochii pentru o clipă.
— Timpul nu se mai întoarce, Pavel. Ce-a fost, a fost. Dar nu sunt din piatră. Poți să treci din când în când. Să bem un ceai. Atât.
El înclină capul, cu un gest umil.
— E mai mult decât meritam. Mulțumesc.
Când plecă, Ania nu plânse. Nu zâmbi. Doar respiră adânc. Simți că, în sfârșit, o ușă veche și grea din inima ei s-a închis. Nu cu zgomot, ci cu liniște.
Viața mergea înainte. Nu-l mai aștepta pe Pavel în fiecare dimineață. Dar poate, uneori, îi va deschide ușa. Nu pentru trecut. Ci pentru pace.
Parteneri
