Astăzi am 41 de ani. Primul meu soț, Petru, a murit acum șase ani, într-un accident care mi-a destrămat complet viața. În lunile care au urmat, omul care m-a ajutat să rămân pe linia de plutire a fost cel mai bun prieten al lui, Dan. Venea des pe la mine, îmi repara lucruri prin casă, se asigura că mănânc ceva mai consistent decât cafea și biscuiți și mă întreba mereu dacă sunt bine.
Nu a forțat nimic niciodată. Nu a flirtat, nu a depășit limitele, nu a cerut nimic. Tocmai de aceea, atunci când, cu timpul, între noi au început să se contureze sentimente, nu m-am opus. A fost ca o revenire lentă a căldurii după o iarnă prea lungă.
Familia mea ne-a susținut. Chiar și mama lui Petru m-a luat în brațe, cu lacrimi în ochi, și mi-a spus:
„El ar fi vrut să fii fericită.”
După o logodnă discretă, Dan și cu mine am ales o nuntă mică, în curtea casei: luminițe simple, jurăminte sincere, oameni apropiați. M-am simțit pregătită. Pregătită să încep un nou capitol. Pregătită să respir din nou.
În seara aceea am ajuns la casa lui Dan — care devenea, de atunci, casa noastră. M-am retras câteva minute să-mi spăl fața, să-mi schimb rochia și să-mi potolesc emoțiile. Când m-am întors în dormitor, Dan stătea în fața seifului din perete. Îl văzusem de nenumărate ori, dar nu-i acordasem niciodată vreo importanță.
Mâinile îi tremurau.
— „Dan?” am întrebat ușor, zâmbind. „Ești emoționat?”
Nu mi-a răspuns cu un zâmbet.
S-a întors spre mine cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem: vinovăție, teamă și ceva greu de definit.
— „Trebuie să-ți arăt ceva.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— „Ce anume?”
A înghițit greu și a introdus un cod în seif.
— „Înăuntru este ceva ce trebuie să citești înainte de prima noastră noapte ca soț și soție. Îmi pare rău… trebuia să-ți spun mai devreme.”
A deschis seiful încet. Eu stăteam nemișcată în mijlocul camerei, cu pulsul bătându-mi în urechi.
A scos un plic gros, legat cu o panglică roșie. Pe el era scris, cu scrisul lui Petru:
„Pentru Ana. Să fie deschis doar dacă Dan decide să-ți spună.”
Lumea mi s-a clătinat.
— „De ce are Petru o scrisoare pentru mine? Și de ce este la tine?”
Dan a închis ochii, ca și cum fiecare cuvânt l-ar fi durut.
— „Petru mi-a dat plicul cu două zile înainte de accident. Mi-a spus că, dacă nu se mai întoarce, eu trebuie să am grijă de tine. Dar nu doar atât.”
Mi l-a întins.
— „Este mai bine să citești.”
Am desfăcut panglica cu mâinile tremurânde. În interior erau două scrisori: una pentru mine și una pentru Dan.
Am început cu a mea.
⸻
„Ana,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că destinul a fost mai dur decât am sperat…”
Primele cuvinte erau pline de dragoste și amintiri familiare. Apoi tonul s-a schimbat.
„Am aflat cu o săptămână înainte că sunt grav bolnav. Nu am avut curajul să-ți spun. Am devenit distant și confuz nu pentru că nu te iubeam, ci pentru că nu voiam să te rănesc și mai mult decât o va face pierderea mea.
Dan știe. Doar el. L-am rugat să aibă grijă de tine.
Dacă într-o zi îți aduce liniște, te rog să nu-l respingi. Este un om bun.”
Lacrimile au căzut pe hârtie.
Asta explica totul. Grija lui Dan. Prezența lui constantă. Nu fusese vinovăție, ci o promisiune.
A doua scrisoare, adresată lui Dan, era mai scurtă:
„Frate, ai grijă de ea. Dacă într-o zi o poți iubi, te rog să o faci. Nu lăsa durerea să o înghită.”
Când am ridicat privirea, Dan plângea.
— „Nu am vrut să simți că ai fost împinsă spre mine sau că ți-am ascuns ceva. Mi-a fost teamă că vei crede că m-am folosit de dorința lui Petru.”
Am lăsat scrisorile jos și m-am apropiat de el.
— „Ai purtat asta singur timp de șase ani?”
— „Da.”
— „Și m-ai iubit în tăcere tot timpul acesta?”
Nu a răspuns. Nici nu mai era nevoie.
I-am atins obrazul.
— „Petru ți-a cerut să ai grijă de mine. Dar alegerea de a te iubi este a mea. Doar a mea.”
Am simțit cum se eliberează, pentru prima dată cu adevărat.
L-am îmbrățișat.
— „Nu ești umbra lui Petru. Ești viitorul meu.”
Iar noaptea care trebuia să fie prima noastră noapte ca soț și soție a devenit, de fapt, prima noapte în care am simțit că pot iubi din nou —
fără vină.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane, fapte sau situații reale este pur întâmplătoare.