— Doamne… Maria? Tu ești? — a spus Tereza, lăsând stropitoarea să-i scape din mână.
Am traversat strada aproape în fugă. Femeia mă privea ca și cum ar fi văzut pe cineva întors dintr-o vreme demult apusă.
— Terezo, ce s-a întâmplat? Unde este Mihai? — am întrebat, simțind cum vocea îmi tremură.
A ezitat o clipă, apoi privirea i s-a coborât în pământ.
— Vai, draga mea… trebuia să fi fost anunțată. Mihai se află la spital. De aproape o săptămână.
Cuvintele ei m-au lăsat fără aer. Parcă dimineața caldă se preschimbase brusc într-o povară greu de dus.
— La spital? Ce s-a întâmplat? — am reușit să spun.
Tanti Tereza a oftat adânc.
— A suferit un infarct. Era singur în casă când s-a petrecut totul. Doar prezența unui vecin, care a auzit un zgomot și a sunat la ambulanță, l-a salvat. De atunci se află la Terapie Intensivă.
Mi-am dus mâna la gură, incapabilă să mai articulez ceva. M-am urcat din nou în taxi și i-am cerut șoferului să mă ducă direct la spital. Inima îmi bătea haotic, iar în minte mi se derulau imagini din copilăria lui Mihai — alergând prin curte, râzând, purtând o minge veche de cârpă sub braț.
Odată ajunsă la spital, mirosul puternic de dezinfectant mi-a tăiat respirația. La recepție, cu vocea abia stăpânită, am întrebat:
— Mihai Dobre. În ce salon se află?
— Terapie Intensivă, etajul trei, camera doisprezece — mi-a răspuns asistenta, cu o privire în care se citea compasiune.
Am urcat scările cu greutate, de parcă fiecare treaptă ar fi avut propria masă. Când am pășit în încăpere, l-am văzut întins, palid, înconjurat de aparate. Am mers către el cu pași măsurați și i-am atins mâna. Era rece.
— Mamă e aici, copilul meu… — am șoptit, simțind cum lacrimile îmi curg.
Pleoapele lui s-au mișcat ușor. Pentru o clipă am sperat că se va trezi, dar a rămas nemișcat. M-am așezat lângă pat, cu mâinile împreunate, rugându-mă în tăcere.
Prin geamul interior l-am văzut pe medic apropiindu-se.
— Doamnă, starea lui este severă. A fost neglijat. Nu și-a urmat tratamentul, nu s-a alimentat corespunzător… organismul lui este epuizat.
Am clipit, încercând să înțeleg.
— Cum adică neglijat? Avea soția lângă el…
Doctorul a ezitat.
— Soția? Nu l-a vizitat nici măcar o dată. Am înțeles că se află plecată… într-o vacanță de câteva zile.
Am simțit cum mi se încing sângele. Vacanță. În timp ce fiul meu lupta pentru viață.
Am ieșit pe hol, copleșită de furie. Am deschis telefonul și am verificat conturile bancare. În câteva clipe, am blocat accesul la toate fondurile — fiecare card, fiecare sumă. Știam exact ce urma.
La scurt timp, telefonul a sunat. Era ea.
— Ce-ai făcut, Maria?! Cum îndrăznești?! — a strigat, iar în fundal se auzeau muzică și veselie.
— Cum îndrăznesc? — am răspuns cu o calmă răceală. — Eu am plătit tot ceea ce folosești. Casa, mașina, confortul tău. Iar fiul meu stă singur într-un pat de spital.
A tăcut pentru o clipă, apoi a închis.
M-am întors lângă Mihai și i-am cuprins mâna. În liniștea albă a salonului, am simțit pentru prima dată cât de neînsemnate păreau toate misiunile pe care le avusesem de-a lungul anilor, toate fronturile, toate luptele. Nimic nu conta fără el.
Am rămas acolo ore întregi. Spre seară, Mihai a deschis ușor ochii. Timpul părea să se fi oprit.
— Mamă… ai venit? — a rostit slab.
— Da, copilul meu. Ți-am promis că sunt mereu acasă pentru tine.
O lacrimă i-a coborât pe obraz.
— Te rog… nu mai pleca…
— Nu mai plec nicăieri. Rămân.
Și am rămas.
În zilele care au urmat, Mihai a început să-și revină treptat. Iar eu am redescoperit cum se trăiește fără comenzi, fără uniforme, fără arme. Doar ca mamă, lângă fiul ei.
Într-o dimineață, când m-a privit cu un zâmbet slăbit și a spus:
— Mamă, mi-ai salvat viața…
am înțeles că, în sfârșit, îmi împlinisem cea mai importantă misiune.
Misiunea de a fi mamă.
⸻
NOTĂ EDITORIALĂ
Această poveste este inspirată din situații și persoane reale, însă a fost modificată și ficționalizată pentru a proteja identități și pentru a oferi coerență narativă. Personajele, numele și anumite detalii au fost adaptate în scopuri literare. Orice asemănare cu persoane reale sau evenimente autentice este întâmplătoare. Textul reflectă exclusiv perspectiva narativă a personajelor, iar autorul nu își asumă responsabilitatea pentru interpretările cititorilor.