Au oprit încălzirea ca să facă economii. Au luat banii strânși pentru casă, s-au îmbarcat pe un vas de croazieră și au lăsat în urmă un om bătrân, bolnav și neputincios, singur, într-o casă rece.
În clipa aceea, femeia care cumpărase cozonac și vin pentru sărbători a dispărut. Ceva din mine s-a activat brusc. Nu mai eram soție, nu mai eram cea care înghite și repară. A ieșit la suprafață soldatul. Credeau că voi tăcea, că voi respecta „ordinea”, așa cum făcusem mereu, și că voi strânge din nou mizeria lăsată în urmă. Nu știau un lucru esențial: înainte de uniformă, înainte de căsătorie, înainte de a-mi pune viața în slujba altora, fusesem crescută de o femeie care mi-a spus zilnic că nimeni nu are dreptul să te umilească — nici măcar cei pe care îi iubești. Mama mea nu a tăcut niciodată. Iar sângele ei încă arde în mine.
Am aprins focul în sobă. Am deschis toate caloriferele. Cu greu, l-am mutat pe Victor în dormitorul de la parter și i-am făcut un pat cald. Era confuz, abia mai putea vorbi. Avea febră mare. L-am învelit cu o pilotă groasă, i-am dat ceai cu miere și am rămas lângă el toată noaptea. La un moment dat, într-un scurt moment de luciditate, m-a apucat de mână cu o forță care m-a surprins.
— Ei nu știu… Ajută-mă să fac dreptate, a șoptit, cu ochii tulburi de febră.
— Despre ce vorbești? Cine nu știe?
Nu mi-a mai răspuns. A adormit epuizat.
Dimineața, am chemat ambulanța. Medicii l-au dus de urgență la spital: hipotermie severă, pneumonie, deshidratare. Doctorul m-a privit serios.
— Dacă mai rămânea două zile așa, nu-l mai salvam. Cine a putut face asta?
— Familia, am răspuns, simțind greață.
După ce am rămas singură, am început să fac ordine prin casă. Într-un sertar de lângă patul lui Victor, am găsit o cutie metalică veche, încuiată cu un lacăt. Pe capac era gravat un nume: „T. Nistor”. Alături, o cheie mică din alamă.
Am deschis cutia.
Înăuntru erau fotografii vechi din perioada comunistă, pașapoarte, scrisori cu antet militar și, într-un colț, o legitimație veche de Securitate. Numele m-a făcut să îngheț. T. Nistor era Victor. Tatăl vitreg al soțului meu, cunoscut drept căpitan de navă comercială, fusese și informator. Pe una dintre scrisori, scris cu cerneală roșie, apărea: „Țintă: Valeriu G.”, iar mai jos: „Misiune îndeplinită. 1986.”
Nu știam cine fusese Valeriu G., dar instinctul îmi spunea că era esențial.
În dimineața de Crăciun, nu colindători mi-au bătut la ușă, ci doi bărbați îmbrăcați sobru.
— Sunteți doamna Andreea Popescu?
— Da.
— De la Direcția Națională Anticorupție. Dorim să discutăm despre Victor Nistor. Știm că este internat. Există suspiciuni legate de arhive dispărute din anii ’80 și credem că unele documente ar putea fi aici.
Privirea mi-a fugit involuntar spre dulapul în care ascunsesem cutia. Conținutul ei nu era doar periculos. Era istorie. Le-am spus că nu știu nimic. Au plecat, dar unul dintre ei mi-a lăsat o carte de vizită.
— Dacă vă răzgândiți. Nu e doar despre el. E despre adevăr. Despre crime care au schimbat destine.
După două zile, Victor s-a trezit din nou, mult mai lucid.
— Am știut că pot avea încredere în tine… Ei n-au știut niciodată cine am fost cu adevărat. Am crezut că tăcerea mă va salva. Dar vinovăția m-a mâncat toată viața.
— Ce ai făcut, Victor?
— Am fost martor. Nu doar informator. În ’86, Valeriu G. conducea un grup care voia să scoată dovezi despre corupția din vârful Partidului. L-au prins. Eu am semnat că l-am văzut fugind. În realitate, l-au împușcat. Am tăcut. Aveam o fetiță bolnavă. Mi-au promis tratament pentru ea. A murit oricum.
A respirat greu.
— În cutie e dovada că Valeriu era nevinovat. Dosarul complet. Și numele celor care au ordonat totul. Unul e parlamentar acum. Vreau să se știe. Chiar dacă pierd tot.
Am rămas tăcută.
— Dacă fac asta, viața noastră se va schimba. Vor veni peste noi.
— Știu. Dar alege: frică sau adevăr.
Am luat cutia și am mers la DNA. Omul a citit documentele fără să clipească.
— Vom deschide ancheta. Dar fiți pregătită.
Au urmat zile de coșmar. Presiuni, telefoane, amenințări. Soțul meu și mama lui s-au întors din croazieră și au explodat.
— Ai distrus familia pentru niște hârtii vechi?!
— Nu. Am spus adevărul pe care voi l-ați ascuns.
Soțul meu a plecat. A vorbit despre divorț, procese, „intimitate încălcată”. Nu m-a interesat.
Victor a fost externat, slăbit, dar liniștit. Când a aflat că dosarul a fost predat, a plâns. Nu ca un fost securist. Ca un om.
Ancheta a ajuns la Parchetul General. După două luni, un parlamentar a fost pus sub acuzare. Presa a titrat: „CRIMELE TRECUTULUI NU UITĂ.”
Într-o seară, l-am întrebat:
— Ți-e teamă?
— Nu. Am trăit toată viața în frică. Tu ai fost curajul meu.
În Ajunul Paștelui, m-a rugat să-l duc la biserică. A aprins o lumânare pentru Valeriu G. și una pentru fiica lui.
— Acum pot pleca, a spus.
La scurt timp, Victor s-a stins în somn. L-am îngropat simplu. Pe cruce scria: „A luptat cu tăcerea.”
Soțul meu nu a venit. Divorțul a venit mai târziu. L-am semnat fără regret.
Astăzi, casa e caldă. Am reparat-o singură. Focul nu se stinge iarna.
Victor trăiește prin adevărul lăsat în urmă. Uneori, adevărul doare. Dar eliberarea vindecă, chiar și atunci când vine prea târziu.
Și dacă aș lua-o de la capăt, aș face exact la fel.
Pentru că dreptatea, odată trezită, nu mai poate fi adormită.
⸻
Notă editorială:
Textul este o ficțiune narativă. Orice asemănare cu persoane reale sau evenimente istorice este utilizată exclusiv în scop literar și nu constituie acuzații sau afirmații de fapt.