M-am căsătorit de trei ori, iar în fiecare dintre aceste căsnicii am încercat să fiu soția ideală: atentă, grijulie și mereu dispusă să fac compromisuri. Primul meu soț a plecat brusc, spunând că s-a săturat de faptul că mă ocupam doar de gătit și nu îi ofeream altceva. La acea vreme, nu înțelegeam ce anume își poate dori un bărbat în plus. Am rămas singură cu doi copii și cu sentimentul că nu știu cum trebuie construită o căsnicie.
Al doilea soț a apărut în momentul în care credeam că am învățat din greșelile trecutului. Am investit din nou toată energia mea în relație, am adus pe lume alți copii și am încercat, încă o dată, să fiu pe placul partenerului. De data aceasta, însă, dificultățile au fost mai mari. Situația financiară era fragilă, veniturile lui erau mici, iar eu a trebuit să muncesc pentru a ne întreține. Când m-am îmbolnăvit, am descoperit adevărata lui atitudine: nu își dorea o soție vulnerabilă sau bolnavă. A plecat fără să se uite în urmă și și-a găsit pe altcineva.
Pe cel de-al treilea soț l-am ajutat să-și refacă viața. Practic, l-am ridicat de jos, l-am sprijinit să se stabilizeze și să meargă mai departe. Munceam, îi ofeream jumătate din salariul meu, deși el nu depunea niciun efort real pentru mine sau pentru gospodărie. De curând, m-a surprins printr-o afirmație dură: mi-a spus că arăt neîngrijită, că sunt îmbătrânită și că nu am grijă de mine. Aceste cuvinte au venit din partea unui bărbat cu doar trei ani mai tânăr decât mine, care se consideră plin de energie, în timp ce pe mine mă vede ca pe o persoană lipsită de valoare.
M-am enervat, am încetat să-i mai dau bani, iar el a reacționat acuzându-mă de zgârcenie și făcând comentarii care au arătat ce gândește cu adevărat. O parte din mine continuă să creadă că un bărbat ar trebui să fie un sprijin, capul familiei, persoana pe care te poți baza. Cu toate acestea, nu mai pot accepta comportamentul său și modul în care profită de mine.
Sunt, însă, într-un punct în care nu știu ce decizie să iau. Am petrecut mulți ani alături de el, am muncit și l-am susținut necondiționat. Nu pot să nu mă întreb cine ar mai avea nevoie de mine acum. Am senzația că femeile trecute de o anumită vârstă nu mai sunt dorite. Sau poate mă înșel?
Concluzie
Această poveste reflectă dificultățile reale cu care se pot confrunta femeile într-un parcurs marcat de iubire, sacrificii și dezamăgiri. Ea arată cât de importantă este recunoașterea propriei valori, indiferent de vârstă, și subliniază faptul că respectul și sprijinul reciproc sunt elementele esențiale ale unei relații sănătoase. Niciodată nu este prea târziu pentru a redescoperi demnitatea personală și a construi o viață în care sprijinul emoțional și respectul sunt cu adevărat prezente.
Parteneri
