Atunci a apărut Diana Cârstea dintr-o laterală, ridicând telefonul în aer ca pe o legitimație.
— De fapt, a spus calm, acum e momentul perfect.
Și muzica s-a oprit.
Toți ochii s-au întors spre femeia înglindă cu ochelari subțiri și privirea de granit. Diana pășea încet, dar sigur, pe culoarul dintre mese, cu telefonul ridicat ca o martoră chemată să depună jurământ. Niciun clinchet, niciun râs. Doar tăcere densă, ca o furtună fără avertisment.
— Ce faci? a mormăit Mihai. Acum nu e momentul.
— Momentul e ales de adevăr, nu de decor, i-a răspuns Diana. Și tu, Mihai, ai uitat că adevărul nu semnează contracte de imagine.
Sorina făcu un pas în față, atingându-și burtica rotunjită. Fața i se albise.
— Ce se întâmplă aici, Mihai?
El a evitat-o, dar Sorina a privit copilul din brațele mele. Rareș a deschis ochii, instinctiv. M-am cutremurat, dar am rămas. L-am strâns mai tare și am pășit în față.
— Spune-i, Mihai. Spune-i cine e copilul. Ce-ai făcut când m-ai lăsat să mor cu el în brațe.
Un oftat. Un murmur. Dar nimeni nu s-a mișcat.
Mihai și-a mușcat buza. A privit sala.
— Nu sunt obligat să explic. Ea e o fostă. E bolnavă. A venit să strice bucuria altora.
— Nu mă cunoașteți, e adevărat, am spus. Dar poate vreți să cunoașteți plicul. Diana?
Avocata a întins telefonul unui invitat. Imaginile documentelor au apărut pe ecranul mare: test ADN, semnătura lui Mihai, data. Adevărul, în toată splendoarea lui.
Mihai s-a întreptat spre Sorina, dar ea s-a retras.
— Mi-ai spus că nu ai copii. Ai jurat.
— Voiam să te protejez. Ea m-a șantajat!
Diana a dat volumul mai tare la o înregistrare:
„Nu contează copilul. Nu vreau să apară încă unul în viața mea. Dacă vorbești, te distrug. Tu nu exiști.”
Murmurul s-a transformat în groază. Sorina și-a scos verigheta și a lăsat-o să cadă într-un pahar.
— Suntem terminați, Mihai. Ai distrus tot.
El a încercat să se apropie, dar doi chelneri i-au blocat calea. Diana s-a apropiat de mine.
— Acum ești liberă.
M-am ținut tare. Rareș era liniștit. Oamenii aplaudau, dar nu festiv. Aplaudau adevărul.
Am ieșit cu Rareș în brațe. Aerul era curat. Diana chemase deja un taxi. Când am urcat, pentru prima dată, n-am mai simțit că fug.
— Unde mergem? a întrebat șoferul.
— La un nou început.
Dar viața nu s-a oprit acolo. Mihai a dat tribunalul peste cap, a apărut la TV, s-a victimizat. Dar actele erau clare, iar Diana imbatabilă. A pierdut. A fost obligat să plătească pensie alimentarară.
Am închiriat o garsonieră mică, dar luminoasă. Rareș râdea mai mult. A făcut primii pași într-o zi ploioasă. Diana venea des, cu haine, compoturi și zâmbete. Alte femei încėpuseră să vorbească.
Apoi a venit o scrisoare. De la Sorina. Nu cu ură. Ci cu regret.
„Nu am vrut să te judec. N-am știut. Dacă Rareș vrea să-și cunoască fratele sau sora, ușa mea e deschisă.”
Am plâns. Nu de durere. Ci de ușurare.
Un an mai târziu, l-am botezat pe Rareș. Într-o curte mică, cu câțiva oameni. Diana i-a fost nașă. Când a aprins lumânarea, am simțit că nu luminam doar un copil, ci un nou drum.
Mihai? L-am văzut o singură dată, într-o parcare. A întors capul. Eu am zâmbit.
De data asta, el fugea. Eu mergeam mai departe.
Cu fiul meu. Cu demnitatea mea. Cu viața mea.
Avea dreptate Mihai într-un singur lucru.
Supraviețuiam.
Dar acum, trăiesc.