Mirosul de clor îmi intră în plămâni în fiecare dimineață la ora șase. Îmi simt degetele crăpate de la apa rece și spatele care mă arde ca un foc viu, dar strâng din dinți. Tot ce contează e ca Ștefan, băiatul meu, să ajungă cineva. E olimpic la matematică, are note de zece pe linie și învață printre copiii de bani gata ai orașului, care vin la școală cu mașini mai scumpe decât garsoniera noastră.
O pauză care mi-a sfâșiat inima
Eram pe holul de la etajul doi, împingeam căruciorul cu găleți și încercam să nu mă vadă nimeni. Mi-era teamă să nu-l fac de rușine pe Ștefan. Dar într-o secundă, totul s-a prăbușit. L-am văzut pe fiul primarului, un băiat arogant care crede că școala e moșia lui, cum l-a împins pe Ștefan în dulapuri. „Băi, amărâtule, miroși a detergent, ca mă-ta! Ia să te răcorim un pic”, a urlat el și i-a golit o sticlă întreagă de apă rece în cap, în timp ce restul colegilor filmau și râdeau.
Fiul meu stătea cu capul plecat, cu lacrimi în ochi, strângându-și la piept caietele ude. N-am mai putut. Am lăsat mopul să cadă cu un zgomot metalic și m-am dus direct spre ei. L-am luat pe Ștefan de mână și am început să-l șterg cu halatul meu alb, cel pe care îl spăl în fiecare seară să arate curat.
Recunoașterea care a adus tăcerea
Chiar atunci, pe ușa mare de la intrare, a intrat tatăl bătăușului. Primarul venise pentru o donație de protocol, flancat de profesori care se plecau în fața lui. S-a oprit fix în fața noastră. S-a uitat la fiul lui care încă rânjea, apoi s-a uitat la mine. Ochii i s-au mărit de groază. S-a făcut alb la față, de parcă i-ar fi fugit tot pământul de sub picioare.
„Doamna… Doamna Doctor Ionescu?”, a șoptit el, cu o voce care abia se auzea. Profesorii au înlemnit. Nimeni nu știa că femeia care spală podelele fusese acum zece ani șefa secției de cardiologie, cea care îi operase inima primarului într-o noapte de urgență, salvându-i viața. După accidentul soțului meu și procesele care ne-au mâncat toți banii, ajunsesem la sapă de lemn, dar demnitatea nu mi-o vândusem. Primarul și-a tras fiul de braț atât de tare încât băiatul s-a speriat. S-a așezat în genunchi în fața mea, acolo, pe holul ud, și a început să-și ceară iertare plângând, sub privirile uluite ale întregului liceu.
Valoarea unui om nu stă în haina pe care o poartă sau în munca pe care o face pentru a-și hrăni copiii. Cine judecă după aparențe uită că viața este un cerc și că cel pe care îl umilești astăzi ar putea fi cel căruia îi datorezi însăși viața ta. Omenia se vede în momentele de maximă umilință, iar adevărul nu poate fi spălat cu niciun detergent din lume.