…fratele meu mai mic, Radu.
Nu-l mai văzusem de aproape doi ani. Plecase din țară supărat pe toată lumea, după o ceartă dură în care îi spusesem că nu duce nimic până la capăt și că trăiește doar din iluzii. Nici măcar o clipă nu-mi trecuse prin minte că ar fi putut să se apropie de Mariana, cu atât mai puțin că ar fi ajuns să se căsătorească cu ea.
Mi-au slăbit genunchii. Am simțit cum sângele îmi năvălește în cap, iar în urechi a început un țiuit surd. M-am prins de spătarul unui scaun ca să nu cad.
Mariana mă observase.
Pentru o fracțiune de secundă, privirea i s-a clătinat, apoi s-a întors spre Radu și i-a zâmbit cald, cu o blândețe protectoare. Gestul acela m-a lovit mai puternic decât orice cuvânt.
Am inspirat adânc. Aerul era încărcat de parfum scump, de flori proaspete și de un sentiment pe care nu-l mai trăisem de mult: finalul.
Doi invitați au trecut pe lângă mine și probabil că au observat cât de palid eram, dar nu m-a interesat. Nu vedeam decât chipul fratelui meu, alături de femeia pe care o pierdusem prin propriile alegeri.
Nu știu cât timp am rămas nemișcat, privind spre ei. La un moment dat, m-am trezit ridicându-mă și ieșind pe terasă. Aerul rece de munte m-a izbit în față și m-a trezit puțin. M-am sprijinit de balustradă și am privit pădurea, încercând să-mi domolesc respirația.
„Andrei?”
M-am întors. Era Radu.
Mi s-a strâns gâtul. S-a apropiat încet, ca și cum se temea să nu provoace ceva.
„Nu m-am gândit că o să vii”, a spus.
„Am venit să văd cine e fericitul”, am răspuns, surprins de propria voce.
A rămas tăcut câteva clipe, apoi a tras aer adânc în piept.
„Știu că pare greșit. Știu că poate părea o trădare. Dar nu a fost așa. După divorț… am întâlnit-o întâmplător la Brașov. Era singură, plângea pe o bancă. Am vorbit. Și lucrurile au curs de la sine.”
Am simțit cum mi se umezesc ochii, dar m-am stăpânit.
„Nu te-ai gândit că ar fi trebuit să-mi spui?”, am întrebat încet.
„Ba da. De foarte multe ori. Dar știam cum ești… că ai fi simțit că ți-am luat ceva ce era al tău. Și, poate, ai fi avut dreptate.”
Am închis ochii pentru o clipă. Nu eram mândru de felul în care mă purtasem cu ei în ultimii ani. Le datoram măcar să-i ascult.
„O iubești?”, l-am întrebat.
Nu a ezitat nicio secundă.
„Da.”
Atunci am înțeles.
Eu o iubisem, dar o făcusem greșit. Cu amânări, cu promisiuni vagi, cu ideea că lucrurile se vor rezolva cândva. El o iubea acum. Cu totul. Prezent, asumat, fără resturi din trecut.
Mi-am trecut palma peste față.
„Atunci… îți doresc să nu repeți greșelile mele.”
Chipul lui Radu s-a luminat. Pentru prima dată după mult timp, i-am văzut în ochi copilul care mă urma prin curtea bunicilor și mă ruga să-l învăț să meargă pe bicicletă.
„Vrei să vii măcar la ceremonie?”, m-a întrebat.
Am privit spre ușile mari ale conacului, de unde se auzea forfota invitaților. Inima mi se strânsese, dar altfel decât la început. Nu mai era durere. Era… liniște.
„Nu”, am spus, cu un zâmbet trist. „E ziua voastră. Eu aveam doar nevoie să înțeleg.”
A încuviințat, înțelegând.
Ne-am îmbrățișat scurt, stângaci, dar sincer. Apoi s-a întors înăuntru.
Eu am rămas pe terasă, privind pădurea. Aerul răcoros mă calma. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ușor.
Când am ajuns la mașină, am închis portiera și am rămas câteva secunde pe loc. Apoi, fără să-mi dau seama de ce, am început să râd încet. Viața are un mod straniu de a-ți arăta că nu ți se cuvine nimic, ci doar ceea ce știi să păstrezi.
Am pornit motorul și am coborât încet spre vale. În oglinda retrovizoare, conacul se micșora treptat.
„E timpul să încep și eu să trăiesc”, mi-am spus.
Și, pentru prima dată după ani, chiar am crezut aceste cuvinte.
Notă: Acest text este o creație narativă cu scop literar și reflectă o poveste ficțională despre relații, alegeri personale și maturizare emoțională.