Am simțit dorința de a fugi. De a mă ascunde departe, cât mai departe de privirile reci și de râsetele care încă îmi răsunau în minte. Totuși, am rămas pe loc. M-am forțat să respir adânc, hotărâtă să nu plâng acolo, în fața lor. Dacă aș fi făcut-o, ar fi însemnat pentru ei o victorie.
Am schițat un zâmbet scurt, am dat din cap ca și cum nu aș fi auzit bine și m-am îndepărtat încet. În spatele meu, tata își reluase discuția, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
M-am îndreptat spre masă și m-am așezat singură. Muzica continua, oamenii dansau, paharele se ciocneau. Pentru ceilalți era o seară obișnuită, poate chiar una reușită. Pentru mine însă, era momentul în care o iluzie se spulbera definitiv.
Întreaga viață încercasem să-l fac mândru. Am urmat facultatea pe care el o considera potrivită, am acceptat locuri de muncă alese de el, am renunțat la desen pentru că îl cataloga drept „pierdere de timp”. Nimic nu fusese vreodată suficient.
Când Matei a fost angajat într-o companie importantă, tata a organizat o petrecere ca pentru un campion. Când eu am găsit o slujbă modestă într-o școală, mi-a spus doar: „Cel puțin nu mai stai pe banii mei.”
În acea seară, la nunta fratelui meu, am simțit cum ceva se rupe în mine.
După ceremonie, am ieșit în curtea luminată de felinare. Din depărtare se auzea marea, iar vântul îmi ridica ușor părul. Atunci am auzit o voce venind din spate.
— Sofia, așteaptă!
Era Matei, fratele meu. Îmbrăcat în costum, cu cravata desprinsă și expresia vinovată.
— Nu am știut că o să spună așa ceva, a murmurat. Nu-l lua în seamă, știi cum e tata.
— Nu, Matei, nu știi, i-am răspuns. Pentru tine, el este un exemplu. Pentru mine, e omul care m-a făcut mereu să mă simt lipsită de valoare.
A rămas tăcut. Atunci, un bărbat în vârstă, purtând o uniformă de ceremonie, s-a apropiat. Avea o prestanță care atrăgea atenția.
— Domnișoară Sofia? — m-a întrebat. — Sunt comandantul Petrescu. Am fost coleg cu tatăl dumneavoastră cu mulți ani în urmă.
Tata ieșise și el în curte. Când a auzit vocea fermă a bărbatului, s-a întors surprins.
— Domnule comandant! — a spus tata, încercând să pară sigur pe el. — Ce onoare!
— Onoarea este a mea, Alexandru, dar mai ales privilegiul de a o cunoaște pe fiica dumneavoastră. Mi-a salvat viața.
Toți cei din apropiere au tăcut. Părea că chiar și muzica se oprește.
— Cum adică? — a întrebat tata, vizibil tulburat.
— În urmă cu o lună, am suferit un accident pe marginea drumului spre Constanța. Mașina mea s-a răsturnat. O tânără s-a oprit, a sunat la ambulanță, mi-a desfăcut centura și m-a ajutat să respir. Fără intervenția ei, nu aș mai fi aici. Astăzi am recunoscut-o după fotografia de pe panoul fundației unde donează pentru copiii orfani.
Privirea tatălui meu s-a schimbat radical. Paharul i s-a mișcat în mână.
— Fata mea? — a întrebat el abia auzit.
— Da, domnule, fiica dumneavoastră.
În liniștea care a urmat, am simțit cum întreaga greutate a adevărului îl apasă. A fost pentru prima dată când am văzut lacrimi în ochii lui.
S-a apropiat, a încercat să vorbească, dar vocea i s-a rupt. Din cauza emoției, aproape că s-a înecat cu propriile cuvinte. A început să tușească și să respire greu, iar Matei i-a sărit imediat în ajutor.
După câteva clipe, situația s-a liniștit. L-au așezat pe un scaun, i-au dat apă, iar când și-a revenit, s-a uitat la mine cu o expresie complet schimbată.
— Iartă-mă, Sofia, a spus încet. Am fost orb.
Nu am răspuns. M-am apropiat de el, l-am îmbrățișat și, în acel moment, am simțit cum povara care mă apăsa de ani întregi începe să dispară.
Nu aveam nevoie de validarea lui ca să îmi cunosc valoarea. Dar în seara aceea, printre luminile de nuntă și ecoul muzicii, am înțeles ceva esențial: uneori, adevărata victorie este să nu ajungi să semeni cu cei care te-au rănit.
Și, pentru prima dată, am zâmbit sincer.