Am vrut să fug, să mă ascund de privirile lor reci și de râsetele care încă îmi răsunau în minte. Totuși, am rămas pe loc, forțându-mă să respir adânc și să nu las lacrimile să apară. Dacă aș fi plâns, ei ar fi câștigat.
Am zâmbit scurt și am dat din cap ca și cum nu aș fi auzit, îndepărtându-mă încet. În spate, tata și-a reluat conversația, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am așezat singură la masă. Muzica răsuna, oamenii dansau, paharele se ciocneau — pentru ei, totul era perfect, pentru mine, se destrăma o iluzie veche.
Întreaga viață am încercat să-l fac mândru. Am urmat facultatea pe care o dorea, am lucrat unde a indicat, și am renunțat la pasiunea mea pentru desen, considerată de el „pierdere de timp”. Nimic nu părea să fie suficient. Când Matei, fratele meu, a obținut un job important, tata a organizat o petrecere fastuoasă. Când eu mi-am găsit un loc de muncă modest la școală, reacția lui a fost doar: „Cel puțin nu mai stai pe banii mei.”
În acea seară, la nunta fratelui meu, simțeam că ceva s-a rupt definitiv în mine.
După ceremonie, am ieșit în curtea luminată de felinare, cu marea auzindu-se în depărtare și vântul ridicându-mi părul ușor. Atunci, am auzit o voce:
— Sofia, așteaptă!
Era Matei, fratele meu. În costum, cu cravata desfăcută, cu o privire plină de vinovăție.
— N-am știut că o să spună așa ceva, spuse el încet. Nu-l mai lua în seamă, știi cum e tata.
— Nu, Matei, îi răspunsei. Pentru tine e un zeu. Pentru mine, doar omul care m-a făcut să mă simt un nimic.
A tăcut, iar un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat în uniformă de ceremonie, s-a apropiat cu aer impunător:
— Domnișoară Sofia? — m-a întrebat el. — Sunt comandantul Petrescu. Am fost coleg cu tatăl dumneavoastră acum mulți ani.
Tata, care tocmai ieșise în curte, s-a întors brusc, surprins:
— Domnule comandant! — spuse, încercând să-și ascundă uimirea. — Ce plăcere!
— Plăcerea e a mea, Alexandru, dar mai ales onoarea de a o cunoaște pe fiica dumneavoastră. Mi-a salvat viața.
Toată lumea s-a oprit. Muzica părea să se stingă pentru o clipă.
— Cum adică? — bâigui tata, tulburat.
— În urmă cu o lună, am avut un accident pe drumul spre Constanța. Mașina mea s-a răsturnat. O tânără s-a oprit, a sunat la ambulanță, mi-a scos centura și m-a ajutat să respir. Fără ea, nu aș mai fi aici. Astăzi am recunoscut-o după fotografie, pe panoul fundației unde donează pentru copii orfani.
Privirea tatălui s-a schimbat, paharul i-a tremurat în mână.
— Fata mea? — întreabă aproape șoptit.
— Da, domnule, fata dumneavoastră.
Liniștea care a urmat a fost mai grea decât toate râsetele dinainte. Pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii tatălui meu. S-a apropiat încet, dar vocea i s-a frânt. S-a înecat pentru câteva momente cu propria emoție, tușind și respirând greu, iar Matei a sărit să-l ajute.
În câteva clipe, totul s-a liniștit. L-au așezat pe un scaun și i-au dat apă. Când și-a revenit, s-a uitat din nou la mine:
— Iartă-mă, Sofia, spuse abia auzit. Am fost orb.
N-am spus nimic. M-am apropiat și l-am îmbrățișat. În sfârșit, simțeam că povara de pe umerii mei se ridică.
Nu aveam nevoie de recunoașterea lui pentru a ști cine sunt, dar în acea seară, printre luminile și muzica de nuntă, am înțeles că cea mai mare victorie e să nu devii ca cei care te-au rănit. Și, pentru prima dată, am zâmbit cu adevărat.
Această poveste este inspirată din evenimente reale, dar a fost ficționalizată pentru efect narativ. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru protejarea intimității. Orice asemănare cu persoane reale sau evenimente concrete este întâmplătoare.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor și nu răspund pentru interpretările cititorilor. Povestea este oferită „ca atare”.
Parteneri
