„Maya…”
Ochii ei se ridicară încet, ca și cum ar fi fost treziți dintr-un somn adânc. Nu m-a recunoscut imediat. Privirea i s-a rătăcit peste chipul meu, ca și cum ar fi căutat în amintiri. Apoi, aproape imperceptibil, buzele i s-au mișcat:
„Arjun?”
În acea clipă, tot ce clădisem în jurul hotărârii mele de a pleca s-a năruit. Lacrimile îmi ardeau ochii, dar am încercat să mă stăpânesc. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna. Era rece, ca și cum viața însăși se scurgea prin perfuzia aceea și nu prin venele ei.
„Ce s-a întâmplat, Maya? De ce ești aici?”
Ea oftă adânc. Își plecă ochii și rămase tăcută o vreme. În jurul nostru, holul spitalului zumzăia de pași, dar pentru mine totul părea redus doar la bătăile inimii ei, slabe și rare.
„Nu am vrut să știi…” șopti ea. „Nu voiam să-ți mai fiu o povară. După… după al doilea copil pierdut, am început să mă simt rău. Medicul m-a trimis la investigații. E… e ceva mai grav decât credeam.”
Simții cum aerul mi se taie. M-am agățat de scaun ca să nu cad.
„Dar de ce nu mi-ai spus? Crezi că te-aș fi lăsat singură?”
Ea zâmbi amar, un zâmbet care îmi sfâșiase inima. „Nu mai erai al meu, Arjun. Am crezut că ai dreptul să-ți trăiești viața liniștit.”
Mă simțeam ca un om care și-a vândut sufletul pentru nimic. Mă gândisem doar la oboseala mea, la singurătatea mea, fără să văd că femeia care îmi fusese alături se lupta cu un chin mai mare decât oricare dintre noi doi.
Am rămas lângă ea ore întregi. Îi aranjam pătura, îi aduceam apă, îi răspundeam la priviri. Dincolo de cuvinte, între noi se țesea din nou o legătură, de data aceasta mai profundă, mai amară.
În zilele următoare, am început să vin zilnic la spital. Dimineața mergeam la serviciu, iar seara alungam oboseala așezându-mă pe scaunul de metal, lângă patul Mayei. Îi citeam ziarele, îi aduceam fructe, uneori îi povesteam despre copilăria noastră din provincie, despre serile de vară când alergam prin câmpurile cu flori de floarea-soarelui și bunica ne striga la cină.
Atunci îi zăream în ochi o lumină pe care nu o mai văzusem demult.
Maya își amintea și ea. „Îți amintești cum furam cireșe din grădina vecinului? Și cum am căzut în noroi și ai încercat să mă speli cu apă din fântână?” Am râs amândoi, iar pentru câteva clipe spitalul dispăruse.
Dar realitatea nu putea fi ascunsă la nesfârșit. Medicul m-a chemat într-o zi la discuție.
„Starea ei este delicată. Are nevoie de tratament constant și sprijin moral. Nu trebuie să o lăsați singură.”
Am plecat cu ochii înlăcrimați. Când m-am întors în salon, Maya mă privi ca și cum ar fi știut deja totul.
„Arjun, nu vreau să-ți stric viața din nou. Nu vreau să mă vezi cum mă sting.”
M-am așezat lângă ea și îi prinseră obrajii palizi între palmele mele. „Nu mai vorbi așa! Viața mea fără tine deja s-a frânt. Nu mă mai alunga de lângă tine. Lasă-mă să fiu aici.”
Am simțit cum lacrimile ei se amestecau cu ale mele.
Timpul a trecut, dar fiecare zi alături de ea a devenit o binecuvântare. Nu mai conta că eram divorțați, că actele spuseseră altceva. În sufletul meu, Maya era și va fi mereu soția mea.
Într-o dimineață, când razele soarelui pătrundeau prin fereastra mică a salonului, ea mi-a strâns mâna și mi-a spus cu un fir de voce:
„Arjun, dacă Dumnezeu mă mai lasă aici, vreau să o luăm de la capăt. Fără planuri mari, doar noi doi. Promiți?”
M-am uitat în ochii ei, aceiași ochi în care găsisem liniștea după o zi grea, și am rostit fără ezitare:
„Promit.”
În acea clipă am înțeles ceva ce nu înțelesesem în toți anii noștri împreună: iubirea nu înseamnă doar zâmbete și vise, ci și lacrimi, răbdare și forța de a rămâne atunci când este cel mai greu.
A fost începutul unui nou drum pentru noi — nu unul perfect, dar unul adevărat. Un drum pe care l-am ales împreună, cu inima, dincolo de greșeli și de cuvintele spuse la nervi.
Pentru că, în cele din urmă, nu divorțul ne-a definit viața, ci modul în care am reușit să ne regăsim în fața durerii. Iar asta, pentru mine, a fost cel mai frumos dar.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Parteneri
