Max a așteptat în același loc timp de unsprezece ani. Nici ploaia, nici gerul și nici trecerea timpului nu l-au putut opri. Max era doar un cățel când a fost abandonat. Nu știa ce înseamnă vina și nici ce înseamnă trădarea; știa doar că omul pe care îl iubea dispăruse într-o zi și nu se mai întorsese niciodată.
De atunci, și-a ales un colț de trotuar, chiar lângă o stație de autobuz. În fiecare dimineață și în fiecare seară, stătea acolo, privind spre șosea. Nu conta dacă ploua, ninge sau soarele ardea puternic. Max era mereu prezent, loial până la capăt.
Anii au trecut, iar lumea din jurul lui s-a schimbat. Strada a fost reasfaltată, autobuzele au fost înlocuite, iar oamenii veneau și plecau. Totuși, Max a rămas în același loc, asemenea unei statui vii a răbdării și speranței.
Unii trecători îl priveau cu indiferență, considerându-l un simplu câine vagabond. Alții, impresionați de privirea lui tristă, îi lăsau mâncare sau apă. Puțini însă cunoșteau adevărul: Max nu era un câine al nimănui. El avea un stăpân și îl aștepta.
În timpul iernii, se adăpostea sub o cutie de carton, tremurând de frig, dar fără să plece. Vara, își găsea refugiu la umbra unui stâlp, cu ochii mereu ațintiți spre drumul pe care spera să vadă o siluetă cunoscută.
Timp de ani întregi, nimeni nu l-a putut face să plece. Dacă cineva încerca să-l ia acasă, se zbătea să scape și se întorcea la stația lui. Dacă îi vorbeai, ridica doar ochii, parcă întrebând: „Ești tu? Te-ai întors?”
Oamenii din cartier s-au obișnuit cu prezența lui. Pentru unii, Max devenise parte din peisaj. Pentru alții, era un exemplu de iubire și devotament. Mulți făceau semnul crucii când îl vedeau și șopteau: „Doamne, ce suflet curat are un câine.”
Însă timpul trecea nemilos. Botul lui Max devenise cărunt, labele îi tremurau, iar alergarea vioaie din tinerețe se transformase într-un mers greu și obosit. Totuși, speranța nu l-a părăsit niciodată.
După unsprezece ani de așteptare, s-a întâmplat ceva neașteptat. Max s-a ridicat brusc, deși nu mai avea putere să sară ca altădată. Ochii i s-au luminat și a început să dea din coadă, scâncind. A privit atent spre șosea și apoi a pornit în alergare, așa cum nu mai o făcuse de ani întregi. Lumea din jur s-a oprit să privească. Câinele care nu plecase niciodată din locul său părea că și-a regăsit în sfârșit motivul.
Unii cred că a văzut o siluetă cunoscută, alții consideră că inima lui bătrână și obosită a ales acel moment să se oprească. Însă ceea ce s-a întâmplat după aceea i-a emoționat pe toți până la lacrimi.
Max s-a prăbușit liniștit, cu privirea întinsă spre drum, ca și cum și-ar fi întâlnit stăpânul într-o altă lume. Pentru el, așteptarea se încheiase. Și odată cu ea, s-a încheiat povestea celui mai loial câine.
Parteneri
