Veronica a rămas nemișcată, parcă împietrită. Fața i s-a albit, buzele i s-au întredeschis, dar nu a scos niciun sunet.
În sala de conferințe s-a așternut o liniște grea. Se auzeau doar bâzâitul aerului condiționat și tic-tacul ceasului de pe perete.
— Luați loc, — am spus calm. — Începem ședința.
Secretara, palidă ca varul, a apăsat tremurând pe laptop pentru a porni proiectorul. Unii angajați și-au plecat capul, alții mă priveau înmărmuriți.
M-am așezat pe scaunul din capul mesei — același scaun pe care, cu o zi înainte, stătuse Veronica. Încă plutea mirosul parfumului ei scump.
Am inspirat adânc. Puterea e trecătoare. Este doar un test al caracterului, mi-am spus în gând.
— Mai întâi, — am început, deschizând mapa cu documente, — vreau să le mulțumesc celor care lucrează cinstit, în ciuda atmosferei dificile pe care am găsit-o aici.
Mi-am ridicat privirea spre Veronica. Stătea lângă perete, încordată, cu mâinile strânse.
— Veronica, vino aici.
A făcut doi pași timizi.
— Eu… nu știam… — a bâiguit ea. — Ieri… erai îmbrăcată ca femeie de serviciu… am crezut că…
— Ai crezut că poți umili, nu-i așa? — am întrebat liniștit, dar suficient de tare încât să audă toți.
Un murmur a trecut prin sală. Câțiva și-au coborât ochii în podea.
M-am ridicat în picioare.
— Am avut un motiv să vin aici ca femeie de serviciu. Am vrut să văd cum vă purtați cu cei care nu au titluri, funcții sau haine scumpe.
Ea tăcea. Doar respira grăbit, ca și cum ar fi încercat să se agațe de aer.
— Scrie-ți demisia. Din proprie inițiativă.
— Te rog… — vocea i s-a frânt. — Am construit compania asta timp de zece ani… nu face asta…
— Și câți oameni ai distrus în acești zece ani? — am întrebat-o liniștit. — Câți ai umilit doar pentru că puteai? Câți au plecat plângând din biroul tău?
Ochii i s-au umplut de lacrimi. Pentru prima dată nu am văzut aroganța, ci o femeie speriată.
— Îmi pare rău… — a șoptit. — Îmi pare sincer rău.
M-am întors spre angajați.
— De mâine, avem o nouă regulă. Nimeni — și repet, nimeni — nu are voie să țipe la un coleg. Nici la femeia de serviciu, nici la portar, nici la stagiar.
Am făcut o pauză.
— Cine uită asta, nu va mai lucra aici.
După ședință, am închis ușa biroului. Același birou pe care îl ștersesem cu o zi înainte. Pe masă — un monitor scump, o agendă de piele, un pahar cu apă. Totul impecabil. Dar în sufletul meu era tăcere.
De ce m-am întors, de fapt?
Cândva, compania fusese visul meu. Începusem aici ca simplu manager și urcasem treptat. Până într-o zi, când partenerii mei m-au trădat și m-au forțat să plec cu acuzații false. Veronica fusese printre ei. Îmi aminteam zâmbetul ei în momentul în care semnam demisia.
Acum priveam Bucureștiul prin geamul imens și simțeam că cercul s-a închis. Câștigasem, dar victoria avea gust amar.
S-a auzit o bătaie ușoară în ușă.
— Pot să intru? — o voce timidă. Era o tânără contabilă, aceeași care cu o zi înainte se făcuse că nu mă vede. — Am vrut doar să vă mulțumesc…
— Pentru ce?
— Pentru că i-ați spus adevărul. Ne era frică tuturor de ea. Nimeni n-a avut curajul să-i răspundă vreodată.
Am zâmbit.
— Nu trebuie să-mi mulțumești. Doar nu uita că toți suntem oameni.
Fata a încuviințat și a ieșit.
După o săptămână, totul era diferit. Atmosfera în firmă se schimbase. Liniște, zâmbete, colegialitate. Mergeam des la femeile de serviciu, nu pentru control, ci pentru conversație. Ele știau mai multe despre viața din firmă decât oricine altcineva. De fiecare dată când le vedeam, îmi aminteam de propria mea găleată și de haina gri.
Veronica, în cele din urmă, și-a scris demisia. Dar nu a plecat fără un cuvânt. A lăsat un bilețel pe biroul meu:
„Mulțumesc pentru lecție. Ai avut dreptate. Uitase-m ce înseamnă să fii om.”
Am împăturit hârtia și am pus-o în sertar. Nu din ură. Din amintire.
O lună mai târziu, am organizat o petrecere pentru toți angajații. Oameni relaxați, glume, râsete. Stăteam puțin deoparte și îi priveam.
S-a apropiat paznicul.
— Doamnă director, trebuie să vă spun ceva, — a spus el ezitând. — Când v-am văzut prima dată cu mopul în mână, am crezut că nu rezistați nici o săptămână. Acum… sunt mândru că lucrez pentru dumneavoastră.
Am zâmbit larg.
— Vezi? Totul se schimbă dacă încetăm să judecăm după aparențe.
— N-aș fi crezut niciodată că femeia de serviciu va fi noul director general.
— Tocmai de aceea am venit așa, — i-am răspuns. — Ca să văd cine privește omul și cine privește uniforma.
Mai târziu, când toată lumea plecase, am rămas singură. Pe birou — o ceașcă goală de cafea. În geam se reflecta orașul luminat. Și în minte mi-a răsunat din nou strigătul acela: „Nu îndrăzni să atingi lucrurile mele, femeie murdară de serviciu!”
Am zâmbit. Nu mai durea. Pentru că adevărata curățenie nu e pe podea, ci în suflet.
A doua zi, am pus o nouă plăcuță pe ușa biroului meu:
Andreea Popescu — Director General.
Aici, fiecare om contează.
Oricine intra o citea și se oprea pentru o clipă. Pentru că un singur cuvânt spus cu dispreț poate distruge, dar același cuvânt spus cu bunătate poate schimba totul.
Și eu nu m-am mai temut niciodată să le reamintesc asta tuturor.
Parteneri
