A doua zi, fără să spun nimănui nimic, am cumpărat o cameră de supraveghere de dimensiuni mici și am montat-o în camera Andreei, sus, într-un loc ferit de priviri. După câteva zile, am început să verific înregistrările. Ceea ce am văzut m-a lăsat fără reacție.
În prima noapte analizată, Mihai a intrat în camera Andreei la ora 00:17. Purta pijamalele albastre cu nasturi, mereu impecabil aranjate. A deschis ușa cu grijă, fără zgomot, s-a apropiat de pat și a rămas aplecat deasupra ei pentru câteva clipe. Apoi s-a așezat lângă copil, a tras pătura și i-a cuprins umerii.
Andreea părea să doarmă. Nu era nimic explicit, nimic ce aș fi putut arăta imediat drept dovadă incontestabilă. Și totuși, senzația de pericol era acolo. Mișcările lui erau prea calculate, prea controlate, lipsite de căldură. Aveam impresia că urmăresc o scenă jucată mecanic, iar eu eram un martor neputincios.
În nopțile următoare, tiparul s-a repetat. Mihai intra, se așeza lângă pat, îi mângâia părul și îi șoptea ceva. Însă, în a cincea noapte de înregistrări, camera a surprins un moment care mi-a tăiat respirația.
La ora 00:43, Mihai intră din nou. De data aceasta, Andreea era trează, cu ochii larg deschiși, fixați pe el. El se apropie, iar ea rămâne nemișcată. Când ajunge lângă pat, ea spune foarte încet, aproape imperceptibil: „Te rog, nu în seara asta.” Am simțit cum îmi îngheață sângele. Mihai o privește cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată, lipsită de empatie. Cu o voce joasă, îi răspunde: „Nu-i nimic. E doar un joc.”
Am închis laptopul cu mâinile tremurânde. M-am dus la baie și am vomitat. Apoi m-am prăbușit pe podea și am început să plâng, acoperindu-mi gura ca să nu mă audă Andreea.
Dimineața, știam exact ce am de făcut. Nu i-am spus nimic lui Mihai. M-am comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am dus-o pe Andreea la școală și apoi am mers direct la poliție. Le-am arătat înregistrările și le-am povestit tot. M-au întrebat dacă pot aduce copilul pentru o declarație. Am refuzat inițial, de teamă să nu o traumatizez și mai mult, dar mi s-a explicat că este necesar. Am lăsat probele și am promis că voi reveni cu ea în aceeași zi.
Când m-am întors acasă, Mihai pregătea micul dejun. Zâmbea relaxat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am simțit cum mi se încordează maxilarul.
— Ai dormit bine? m-a întrebat el calm.
— Da, am răspuns, mințind. Dar tu?
— Da, am dormit pe canapea. Știi că mă doare spatele dacă nu stau întins.
Îl priveam cum toarnă cafeaua, cu gesturi sigure, fără nicio ezitare. Sub acea aparență familiară se ascundea însă ceva monstruos, iar gândul că îl lăsasem atât de aproape de copilul meu mă sfâșia.
După-amiază am mers împreună la poliție. Andreea a fost dusă într-o cameră separată, unde a vorbit cu un psiholog. A ieșit după aproape o oră, palidă, cu ochii înroșiți. A venit direct la mine și m-a îmbrățișat strâns. Nu mai aveam nevoie de alte explicații. În aceeași zi, Mihai a fost reținut preventiv. Au fost ridicate probele, inclusiv camera de supraveghere și mediile de stocare. Când un polițist mi-a spus: „Ați procedat exact cum trebuia”, am izbucnit în plâns.
Zilele următoare au fost copleșitoare. Mă simțeam prinsă între frică, vinovăție și furie. Mă întrebam cum de nu observasem mai devreme. Cum de îi permisesem să se apropie de Andreea. Răspunsul era dureros de simplu: Mihai fusese atent și calculat, construise o mască perfectă, oferindu-mi iluzia unei familii normale.
Procesul s-a întins pe parcursul mai multor luni. Între timp, eu și Andreea am început terapia. La început, ea nu vorbea. Se izola, se speria ușor, rămânea ore întregi privind pe fereastră. Treptat, însă, a început să se deschidă: să deseneze, să inventeze povești, să pună întrebări. Primele ei cuvinte în terapie au fost: „Mai e aici? Mai vine noaptea?”
I-am promis că nu va mai ajunge niciodată lângă ea. Și m-am ținut de promisiune.
Mihai a fost condamnat la 12 ani de închisoare cu executare pentru agresiune sexuală și corupere de minori. A negat faptele până la capăt, dar dovezile au fost clare. Când judecătorul a citit sentința, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira.
Viața noastră nu a revenit la ceea ce fusese înainte. Pentru că acel „normal” nu mai exista. Am început însă să reconstruim, pas cu pas. Am vândut casa și ne-am mutat într-un alt oraș, într-un apartament mic. Am schimbat școala, rutina, totul. Am luat-o de la zero.
În fiecare seară, când îi citesc Andreei o poveste și o văd adormind liniștită, știu că am făcut ce trebuia. Orice vină aș mai simți, important este că ea este în siguranță. Și că nu voi mai permite niciodată trecutului să ne atingă.
Nu a fost ușor. Dar într-o zi, la terapie, Andreea m-a întrebat: „Mami, acum suntem fericite?” I-am zâmbit printre lacrimi și i-am răspuns:
„Da, iubita mea. Acum suntem libere.”
Notă: Acest text este o poveste de ficțiune. Numele, personajele și situațiile sunt create în scop narativ. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare. Conținutul are caracter informativ și de reflecție și nu înlocuiește intervenția sau consilierea de specialitate.