Era o zi perfectă pentru o nuntă. Soarele strălucea, cald, dar nu sufocant. O briză blândă aducea parfumul dulce al florilor prin parc. Prietenii și familia mea erau peste tot, zâmbind și discutând.
Stăteam la altar în rochia mea albă, simțindu-mă ca într-un vis. Bărbatul pe care îl iubeam, Andrei, era la câțiva pași distanță, râzând cu invitații. Totul era exact așa cum trebuia să fie.
Ziua părea perfectă – sau cel puțin așa credeam.
Chiar când ceremonia urma să înceapă, am văzut-o. O fetiță, nu mai mare de cinci ani, a apărut de nicăieri. Ținea în mână un mic buchet de margarete, ochii ei mari și curioși.
Rochia ei era murdară, pantofii zgâriați. Arăta ca și cum rătăcise de undeva, pierdută și confuză.
A venit direct la mine.
„Ai o monedă?” a întrebat ea, vocea ei blândă, dar clară.
Am zâmbit, întinzându-mă după poșeta mea. „Desigur”, am spus, dar ceva nu era în regulă.
În timp ce îi dădeam o monedă, am observat încheietura mâinii ei. Inima mi s-a oprit pentru o clipă. Acolo, pe brațul ei mic, era o aluniță în formă de inimă. Exact aceeași formă ca alunița lui Andrei.
Pentru o clipă, nu m-am putut mișca. Mintea mea a început să se învârtească, scoțând la iveală amintiri pe care încercasem să le uit. Cu cinci ani în urmă, începusem să mă îndoiesc de el.
„Unde ai fost?” îl întrebasem într-o noapte, vocea mea tremurând.
A râs, aruncând cheile pe masă. „La muncă. Unde altundeva?”
„Miroși a parfum”, îi spusese inima mea bătând cu putere.
„Îți imaginezi lucruri”, spusese el, dând din cap. „Ești paranoică.”
Dar nu puteam să scap de sentimentul că ceva nu era în regulă. Disparițiile lui, nopțile târzii, scuzele – nu se potriveau. Cu toate acestea, de fiecare dată când îl întrebam, el nega totul.
Și acum, în fața mea stătea această fetiță cu aceeași aluniță. Suspiciunile mele au revenit în forță. Nu mai puteam să le ignor.
M-am așezat în genunchi, încercând să rămân calmă. „Dragă”, am spus, vocea tremurând, „unde sunt părinții tăi?”
Ea a dat din umeri, strângând mai tare margaretele. „Nu știu. Îl caut pe tati.”
„Cine este tatăl tău?” am întrebat, temându-mă deja de răspuns.
Ea a arătat spre Andrei.
M-am ridicat rapid, capul mi se învârtea. M-am uitat la el. El încă râdea, complet neștiutor de furtuna care se pregătea.
Inima îmi bătea cu putere în piept. Nu știam ce să fac, dar știam că nu puteam să tac.
„Andrei”, l-am strigat, vocea mea tăind prin murmure. Toată lumea s-a întors să se uite la mine. Zâmbetul lui s-a stins, iar el s-a apropiat cu îngrijorare în ochi.
„Ce s-a întâmplat?” a întrebat, privind la fetiță.
Am respirat adânc. „Ai avut un copil în urmă cu cinci ani?” am întrebat, vocea mea mai tare decât intenționam.
Fața lui a devenit palidă. „Ce? Nu! Bineînțeles că nu.” A râs nervos, ca și cum tocmai spusese o glumă proastă. „Ești bine?”
Am apucat mâna fetiței, ridicând-o pentru ca toată lumea să o vadă. „Atunci cum explici asta?” am arătat spre aluniță. „Ea are aceeași marcă ca tine.”
Un șuierat a trecut prin mulțime. Andrei s-a uitat de la aluniță la mine, ochii lui mari de șoc. „Nu… asta nu e… E doar o coincidență”, a bâlbâit el.
Am dat din cap. „Nu, Andrei. Nu e.”
Arăta panicat, ochii lui se mișcau rapid. „Eu—nu știu ce să spun”, a mormăit.
M-am apropiat, vocea tremurând de furie. „Spune-mi adevărul. Ai avut un copil cu altcineva?”
Andrei și-a frecat tâmplele. „Nu știu!” a strigat el, pierzându-și cumpătul. „Poate că este doar o coincidență. Copiii au pete de naștere tot timpul. Nu înseamnă nimic.”
Fetița s-a uitat la noi cu ochi înlăcrimați.
Tensiunea din aer era densă. Toată lumea își ținea respirația, așteptând ce urma să se întâmple. Dar eu știam deja. În adâncul sufletului meu, știam adevărul.
„Nu, Andrei”, am spus încet. „Înseamnă ceva.”
M-am întors spre fetiță, care încă își strângea margaretele. „Dragă”, am spus blând, „cum te numești?”
„Ana”, a răspuns ea prin lacrimi, vocea dulce și inocentă.
Am dat din cap, apoi m-am uitat înapoi la Andrei. Ochii lui au sărit între mine și Ana, panica lui fiind imposibil de ascuns. „Cine este mama ta?” am întrebat-o, inima mea grea.
Ana a ezitat. „Nu știu. Nu mai este pe aici.”
Un șuierat colectiv s-a auzit din partea invitaților, dar am rămas calmă. Puteam vedea adevărul în ochii lui Andrei. Încercase să-l ascundă, dar era prea târziu.
„Nu mă voi căsători cu tine”, am spus ferm, privindu-l drept în ochi. „Nu până nu faci un test ADN. Dacă nu ai avut un copil, atunci demonstrează-mi.”
Andrei și-a deschis gura, dar nu au ieșit cuvinte. Era prins, și amândoi știam asta.
Următoarele zile au fost o neclaritate. Nunta a fost anulată, iar șoaptele m-au urmărit oriunde mergeam.
Telefonul suna constant – prieteni, familie – toți întrebau ce s-a întâmplat. Nu aveam energia să explic, așa că am rămas tăcută, așteptând rezultatele testului ADN.
Când au venit în cele din urmă, au confirmat ceea ce știam deja. Andrei era tatăl Anei.
Greutatea a căzut peste mine, dar nu a fost o surpriză. Bărbatul pe care credeam că îl cunoscusem, bărbatul cu care trebuia să mă căsătoresc, mi-l ascunsese. Avea un copil pe care nu îl menționase niciodată.
Andrei a încercat să explice. A venit la apartamentul meu în ziua următoare rezultatelor, fața lui trasă și palidă. „Nu știam, jur”, a spus el, vocea disperată. „Nu credeam că va mai reveni vreodată. Mama ei… nu trebuia să…”
Mi-am ridicat mâna, oprindu-l. „Știai că există o posibilitate. Știai că ai un copil și mi-ai ascuns asta.”
A suspinat, frecându-și spatele gâtului. „Mi-a fost frică. Nu credeam că se va întâmpla asta vreodată. Nu credeam că va fi abandonată așa. Urmează să-ți spun, doar că…”
„Doar ce?” am întrebat, vocea rece. „Sperai că va dispărea? Asta nu se ascunde femeii cu care urmează să te căsătorești, Andrei.”
„Te iubesc”, a spus el, ochii implorând. „Te rog, nu pleca. Putem repara asta. Voi face orice.”
Dar era prea târziu. Încrederea dispăruse, distrusă dincolo de orice reparație.
„Nu”, am spus ușor, simțind o ciudată liniște. „Nu putem repara asta. Mi-ai mințit. Nu există întoarcere.”
Oricât de greu a fost, am plecat. Suferința de inimă a fost copleșitoare, dar știam că am făcut alegerea corectă. Meritam mai mult decât să trăiesc cu o minciună.
Există, totuși, o latură pozitivă. Ana și-a găsit familia. Părinții lui Andrei, odată șocați, au primit-o în viața lor cu brațele deschise, încântați să o întâlnească pe nepoata pe care nu știau că o au.
Am privit de departe, durerea mea amestecată cu ușurare. Ana și-a găsit familia pe care o merita. În ceea ce mă privește, mă voi vindeca în timp.
A pleca de la bărbatul cu care credeam că îmi voi petrece viața nu a fost ușor, dar a fost necesar. Am învățat că dragostea nu este suficientă. Încrederea este totul. Fără ea, nu mai rămâne nimic.
Stând singură în parc, unde a început totul, cu soarele apunând, am realizat că eram liberă de minciuni și de îndoieli. Și asta era suficient pentru moment.
În lunile care au urmat, am început să reconstruiesc totul. Mi-am căutat un nou loc de muncă, mi-am refăcut cercul de prieteni și, încet-încet, am început să zâmbesc din nou.
Într-o zi, plimbându-mă prin parc, am dat peste Ana și bunica ei. Fetița a alergat spre mine, cu brațele deschise.
„Mă bucur să te văd!”, a spus ea, zâmbind larg.
Am zâmbit și eu, luând-o în brațe. „Și eu mă bucur să te văd, Ana.”
Am petrecut restul după-amiezii împreună, râzând și jucându-ne. Privind-o pe Ana, fericită și iubită, am simțit o pace pe care nu o mai simțisem de mult.
Viața mea s-a schimbat pentru totdeauna, dar eram recunoscătoare pentru lecțiile învățate. Deși drumul nu a fost ușor, știam că eram pe calea cea bună.
Parteneri
