Ethan Cross, miliardarul care își construise singur imperiul, era un bărbat obișnuit să dețină controlul în orice situație. Aproape de pragul celor patruzeci de ani, prefera întotdeauna confortul avionului său privat, unde liniștea și intimitatea îi ofereau spațiul necesar pentru a lucra fără întreruperi. Nu îi plăcea să împartă călătoria cu necunoscuți și nici să renunțe la standardele sale.
Însă, în acea zi, circumstanțele l-au forțat să facă o excepție. O defecțiune tehnică neașteptată la avionul său privat l-a obligat să găsească rapid o alternativă. Cum trebuia să ajungă în Zürich pentru a susține un discurs la un summit internațional de tehnologie, Ethan a fost nevoit să accepte un loc în clasa întâi a unui zbor comercial.
Confortul cabinei nu îl deranja — scaunele late, atmosfera liniștită, șampania servită cu discreție — însă simplul fapt că împărțea spațiul cu alți pasageri îi provoca o iritare greu de ascuns. Se așeză pe locul 2A, deschise laptopul și, cu aceeași meticulozitate care îl consacrase, începu să-și revizuiască notițele pentru prezentare. Totul trebuia să fie impecabil.
În timp ce ușile avionului se închideau, atenția îi fu atrasă de o pasageră care intra grăbită în cabină. Era o femeie cu o geantă de scutece Louis Vuitton, vizibil obosită, dar calmă. Părul ei lung, castaniu cu reflexe arămii, cădea natural pe umeri, iar expresia liniștită de pe chip îi păru straniu de familiară. Privirea lui se înăspri. Nu putea fi adevărat.
Și totuși, era. Isabelle Laurent.
Fosta lui iubită. Femeia care, cu cinci ani în urmă, dispăruse din viața lui fără o explicație, fără un rămas-bun. Pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.
Ethan rămase nemișcat, incapabil să reacționeze. Însă uimirea avea să crească și mai mult. În urma ei urcară doi băieței de cel mult patru ani. Unul îi ținea mâna, celălalt strângea la piept un ursuleț de pluș. Se mișcau sincron, cu o asemănare izbitoare — și amândoi, într-un mod tulburător, semănau cu el.
Aceeași nuanță de păr, aceleași trăsături, același zâmbet ușor înclinat spre stânga. Până și gestul de a trage ușor de mânecă era identic cu al lui, din copilărie.
Isabelle se așeză pe locul 2B, chiar lângă el, fără să-i arunce nicio privire. Era concentrată asupra copiilor, care se instalaseră cuminți pe scaunele din 2C și 2D.
Abia când avionul se puse în mișcare, ochii lor se întâlniră.
— Ethan? — rosti ea, aproape șoptit.
El rămase uimit. — Isabelle… Ce cauți aici?
Ea își coborî privirea. — N-aș fi crezut niciodată că te voi revedea.
Ethan o privi atent, apoi își întoarse ochii spre copii. Inima îi bătea neregulat. Fără îndoială, erau ai lui.
Se aplecă ușor spre ea, vorbind cu o voce joasă, dar fermă: — Sunt ai mei.
Nu era o întrebare.
Isabelle oftă adânc. — Da.
Valuri de emoții contradictorii îl cuprinseră: uimire, furie, confuzie, dar și o senzație profundă de miracol.
— De ce nu mi-ai spus? — întrebă el, încercând să-și controleze vocea.
— Pentru că luaseși deja o decizie, Ethan. În acea perioadă, compania ta tocmai fusese listată la bursă, te-ai mutat la New York, iar viața ta s-a transformat într-un calendar de ședințe și conferințe. Ai încetat să mai suni. Nu voiam să devin o notă de subsol în agenda ta.
— Nu e corect. Da, eram prins în afaceri, dar nu am încetat să-mi pese de tine.
— Ți-am scris de două ori. N-ai răspuns.
Ethan o privi șocat. — Nu am primit nicio scrisoare.
Isabelle întoarse privirea spre geam. — Poate asistenta ta le-a filtrat. Ți-ai construit ziduri în jurul tău, Ethan.
El rămase tăcut, gândindu-se. Putea fi adevărat? Cineva să-i fi ascuns scrisorile?
— De ce n-ai mai încercat?
— Pentru că eram însărcinată, singură și speriată. După ce s-au născut, totul a fost despre ei. Nu voiam ca numele lor să ajungă în presă sau să devină parte din jocurile lumii tale corporative.
Ethan privi spre gemenii care adormiseră între timp. Păreau liniștiți, cu ecranele aprinse în fața lor.
— Cum îi cheamă?
— Liam și Noah.
— Sunt nume frumoase — spuse el cu un zâmbet abia vizibil.
Timp de câteva minute nu spuse nimeni nimic. Doar sunetul motoarelor umplea tăcerea dintre ei.
— Vreau să fac parte din viața lor — spuse Ethan în cele din urmă. — Nu știu dacă le-ai spus ceva despre mine, dar vreau să-i cunosc. Dacă îmi permiți.
Isabelle îl privi cu prudență, dar în ochii ei se vedea și o urmă de căldură. — Vom vedea. Pas cu pas.
Când avionul a aterizat la Zürich, lumina dimineții se revărsa peste pista metalică. Ethan coborî cu o altă greutate în suflet — nu ca un om de afaceri grăbit, ci ca un bărbat care tocmai descoperise că este tată.
Gemenii mergeau alături de Isabelle, obosiți, dar veseli. Ethan pășea în tăcere lângă ei, observând fiecare gest, fiecare zâmbet. În ei vedea propria reflecție, propriile trăsături.
La banda de bagaje, Isabelle spuse liniștit: — Stăm într-un apartament mic, închiriat în Küsnacht. E liniște acolo, bun pentru copii.
Ethan propuse imediat: — Pot să vă ofer o suită la hotel. Să fie mai confortabil, mai sigur.
— Nu, mulțumesc. Ne-am descurcat și singuri până acum. Nu sunt pregătită să îți ofer controlul asupra vieții lor.
— Nu vreau control, Isabelle. Vreau doar să fiu acolo.
Ea îl privi lung. — Atunci vino cu noi azi. Mergem în parc, lângă lac.
Ethan acceptă fără ezitare.
În parc, Liam și Noah alergau prin iarbă, râzând. Isabelle și Ethan îi priveau de pe o bancă.
— Au energia ta — spuse el zâmbind.
— Și încăpățânarea ta — răspunse ea cu o undă de afecțiune.
Tăcerea dintre ei era plină de sens.
— Uneori mă întreabă unde e tatăl lor — spuse Isabelle. — Le spun doar că locuiește departe.
Ethan o privi serios. — Vreau să schimb asta.
— Nu e simplu. Nu poți apărea brusc în viața lor.
— Nu sunt aici pentru o vizită. M-am hotărât să fac un pas înapoi din afaceri. Poate că e timpul să-mi trăiesc viața, nu doar să o conduc.
Isabelle păru surprinsă. — Tu, care ai fost mereu obsedat de moștenire și succes?
Ethan zâmbi. — Am crezut că moștenirea înseamnă companii și clădiri. Dar ei… ei sunt moștenirea mea.
Când unul dintre băieți, Noah, se împiedică și căzu, Ethan alergă imediat, îl ridică și îi spuse blând: — Ești curajos. Va trece.
— Ești prietenul lui mami? — întrebă copilul.
— Sunt cineva care o iubește mult pe mami. Și te iubește și pe tine — răspunse el, emoționat.
Noah îl îmbrățișă, iar Ethan îl strânse la piept, în timp ce Isabelle, de pe bancă, își ștergea discret o lacrimă.
În zilele ce au urmat, Ethan a fost mereu alături de ei. Ieșiri în parc, povești de seară, momente simple, dar pline de sens. Copiii începeau să-l accepte, fără să știe încă cine era cu adevărat.
În ultima seară, în pragul apartamentului, Ethan îi spuse: — Nu vreau să fiu un tată de weekend. Vreau să fim o familie.
— Ceri mult — spuse Isabelle.
— Sunt dispus să fac totul pentru asta.
Ea îl privi atent. — Începe cu pași mici. Vino luna viitoare la Londra. Vei petrece timp cu ei acolo.
Ethan încuviință. — Voi fi acolo.
— Și, într-o zi, le vom spune.
— Da — spuse el. — Și vreau să afle de la mine.
— Când o vor face, arată-le ce înseamnă să fii tată.
Câteva săptămâni mai târziu, în curtea unei școli din Londra, Liam și Noah alergau spre el strigând „Tata!”. Ethan îi ridică în brațe, în timp ce Isabelle îi zâmbea din apropiere.
Timpul, pentru prima dată după mulți ani, părea să aibă sens. Ethan Cross, miliardarul care cucerise lumea, descoperise ce înseamnă cu adevărat o moștenire.
Nu imperiul său. Ci familia.
Parteneri
