După ani întregi de luptă chinuitoare cu infertilitatea, eram sigură că venirea pe lume a celor două fetițe ale noastre va marca un nou început. Așteptam cu sufletul plin acel moment de împlinire, o bucurie autentică ce ar fi unit familia noastră mai mult ca oricând.
Credeam din tot sufletul că va fi o renaștere – o etapă senină, cu speranțe noi și promisiuni de dragoste durabilă. Nici prin minte nu-mi trecea că exact atunci, în mijlocul celei mai mari minuni din viața noastră, aveam să primesc o lovitură năucitoare. Cea mai grea trădare – părăsirea de către omul cu care îmi imaginam întreaga viață.
Sarcina fusese o încercare dureroasă. Repaus forțat, nopți de veghe, temeri constante, lacrimi ascunse și gânduri negre care mă înspăimântau că s-ar putea să nu reușesc să duc sarcina la capăt.
Dar în clipa când le-am ținut pentru prima oară pe Masha și Sonia la piept, tot zbuciumul s-a topit. Toată suferința a dispărut, lăsând loc unei iubiri nemărginite, acel sentiment profund pe care doar o mamă îl cunoaște.
Pieptul lor mic, bătăile inimii, atingerea fină a pielii… totul era real. Acolo, în acea cameră de spital, devenisem mamă cu adevărat.
Când soțul meu a pășit în salon, l-am privit cu emoție. Așteptam să văd în ochii lui lacrimi de bucurie, uimire, dragoste.
Dar chipul său era nemișcat, distant. Părea împietrit, parcă în altă parte. A venit aproape, a aruncat o privire rapidă către fetițe, iar apoi privirea i s-a întunecat brusc.
— Ce e asta? a rostit, cu un ton sec, aproape dezgustat.
Am clipit, încercând să înțeleg ce se petrece.
— Sunt fiicele noastre… Masha și Sonia, am spus cu blândețe.
— Știai că voiam băiat! a răbufnit, cu o voce dură, iar tonul lui mi-a provocat un fior pe șira spinării.
Nu-mi venea să cred ce aud.
— Igor, sunt copiii noștri… sunt sănătoase, minunate… nu contează asta?
— Nu, nu sunt ce mi-am dorit, a spus apăsat. Nu sunt ai mei.
A urmat o avalanșă de reproșuri. M-a acuzat că l-am mințit, că i-am înșelat speranțele, că i-am spulberat visul unei familii perfecte. Apoi, fără să mai adauge nimic, a ieșit, trântind ușa cu o răceală care mi-a sfâșiat sufletul.
Atunci, în locul acelei fericiri absolute, m-am prăbușit. M-am simțit singură, frântă, pierdută. Eram doar eu și cele două fetițe ale mele, care, deși abia născute, simțeau parcă și ele durerea și nesiguranța.
A doua zi… nu s-a întors. Nici în zilele următoare. Apoi am aflat că plecase în vacanță, într-o țară europeană. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum noi nu existam.
Mama lui, Olga Sergheevna, a sunat. Nu să afle despre starea nepoatelor ei, ci să mă învinuiască. Spunea că am ruinat familia, că am distrus onoarea numelui lor. Vorbele ei m-au durut mai tare decât aș fi crezut vreodată posibil.
Totuși, în serile când fetițele plângeau și aveau nevoie de mine, mi-am dat seama că trebuie să rămân puternică. Nu aveam voie să cad.
Am căutat sprijin legal. Am început divorțul. Am cerut custodia exclusivă. Fiecare pas era ca o luptă, dar nu aveam de ales.
Cu timpul, am început să-mi recapăt stima de sine. Mi-am redobândit demnitatea, curajul, încrederea. Nu mai eram doar femeia părăsită. Eram mamă. Și eram o femeie care, chiar din mijlocul durerii, a reușit să se ridice din nou.
Parteneri
