Îi arătam fiicei mele câteva fotografii vechi din facultate. Avea aproximativ cinci ani. Am ajuns la o poză cu mine și fostul meu iubit, un bărbat cu care am fost înainte să-l cunosc pe tatăl ei.
Credeam că acea fotografie aruncasem.
Fiica mea a arătat spre el și a spus: „Îl știu. E omul care mi-a dat brățara la bâlci.”
Mi s-a strâns stomacul. Bâlciul?
Trecuseră luni bune de când fuseserăm la acel mic bâlci de vară de la marginea orașului Milișăuți, cu tarabe prăfuite, vată pe băț scumpă și carusele obosite. Îmi aminteam mai ales că fiica mea câștigase o banană uriașă de pluș la un joc aproape imposibil.
Dar brățara?
Îmi aminteam vag. Venise alergând spre mine, fluturând o brățară albastră cu alb, spunând: „Un domn mi-a dat-o! Era foarte drăguț!” Am presupus că era un vânzător de la standuri care oferea mici obiecte copiilor ca să atragă clienți. Părea ieftină și inofensivă, așa că am zâmbit și am mulțumit.
Dar bărbatul din poză — Nicolae — era cineva pe care nu-l mai văzusem de aproape șapte ani.
Nu mai vorbisem cu el de când pusesem capăt relației și plecasem din apartamentul nostru mic din Constanța, doar cu un geamantan și planul de a mă muta la București.
Pentru mine, el trebuia să fie „pentru totdeauna”. Sensibil, artistic, mereu schițând ceva pe colțurile caietelor. Fuseserăm de nedespărțit trei ani, dar când am primit un job în alt oraș și el nu putea să-și lase tatăl bolnav, relația noastră s-a destrămat. Timpul ne era potrivnic și am considerat că era suficient să las totul în urmă.
Dar acum fiica mea îmi spunea că l-a întâlnit — întâmplător, ca și cum destinul îl readusese în viețile noastre.
Am privit lung fotografia. Arăta la fel ca atunci: piele măslinie, zâmbet șmecheresc, degetele lungi odihnindu-se ușor pe umărul meu.
— Ești sigură, draga mea? am întrebat.
Ea a dat din cap cu seriozitatea specifică copiilor de cinci ani.
— Avea o șapcă albastră și știa cum mă cheamă. A spus: „Semeni leit cu mama ta.”
Am încremenit.
Nu folosisem niciodată numele ei real în public. Pentru a ști numele ei, trebuia să mă fi cunoscut.
În acea seară am sunat-o pe sora mea, Diana.
— Să nu te sperii, i-am spus, deși știam că o va face. Îți mai amintești de băiatul acela din facultate, Nicolae?
— Tipul artistic? Ăla de care erai sigură că te vei mărita, dar pe care l-ai dispărut fără explicații? a spus ea, ronțăind ceva la telefon.
— Da… Ei bine, se pare că s-a întâlnit cu copilul meu la bâlciul din Milișăuți.
A urmat o tăcere, apoi: „Stai, CE?”
I-am povestit totul. A făcut o pauză și mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte:
„Poate nu a fost doar o întâmplare. Poate te căuta.”
Gândul acesta nu-mi dădea pace. De ce m-ar fi căutat după atâta timp? Și de ce nu a luat legătura direct?
Am început să mă gândesc la brățară. Am scos-o din cutiuța de bijuterii a fiicei mele. Era bine lucrată, cu mărgele gravate cu simboluri asemănătoare constelațiilor. Îmi aminteam că Nicolae făcea astfel de brățări și le vindea pe internet ca să-și plătească chiria.
Am început să-l caut online, dar nu am găsit nimic: nici rețele sociale, nici LinkedIn sau Facebook vechi.
Atunci mi-am amintit de cofetăria mamei lui, „Iasomie & Secară”, tot în Constanța. Era încă deschisă.
Weekendul următor, i-am cerut fostului soț să o ia pe fiica noastră o zi în plus. Nu a pus întrebări. Am condus cinci ore înapoi în orașul pe care îl părăsisem.
Am parcat vizavi de cofetărie, cu inima bătând puternic. Arăta la fel ca atunci, cu rame galbene, marchiză albastră și miros de cardamom și pâine proaspătă.
O femeie de la tejghea m-a recunoscut imediat:
— Liana?
— Doamna Rădoi? am răspuns.
M-a îmbrățișat ca și cum nu ar fi trecut ani.
— Nicolae nu e aici acum, a spus ea, dar mai vine. Ține ateliere de artă în partea cealaltă a orașului.
Mi-a dat un bilețel: „Du-te la el. E la depozitul de pe strada Iacobescu. Pictează un mural săptămâna aceasta.”
L-am găsit ușor. Depozitul era plin de scări, pânze, pereți acoperiți de culori și forme. Și el era acolo. Cu șapte ani mai în vârstă, puțin obosit, dar era el.
S-a uitat în jos și a spus:
— Liana?
— Bună, am șoptit.
A coborât încet și și-a șters mâinile de o cârpă pătată de vopsea. M-a privit ca și cum încerca să rezolve un puzzle pierdut de ani.
— Ai venit, a spus.
Am stat pe găleți răsturnate. La început a fost stânjenitor, apoi conversația a curg foarte natural.
— Am văzut-o, a spus încet. Fata ta. N-am vrut să o sperii. Nici pe tine.
— Ea a spus că i-ai dat o brățară.
— Nu știam dacă să-ți spun ceva. Te-am văzut și pe tine la bâlci. Păreai fericită.
— M-am gândit mult la tine, a continuat. Am făcut brățara aceea acum un an. O țineam în portofel. Știu, sună prostesc.
— Ai făcut-o înainte să o vezi?
— Da. Doar ceva îmi spunea să păstrez o fărâmă de speranță. Nu știam că ai copil. Dar când am văzut-o… am știut. Semăna leit cu tine.
Am rămas în tăcere.
— Nu am încetat niciodată să mă întreb de ce ai plecat așa.
— Am crezut că e cel mai bine. Tu aveai viața ta, eu pe a mea. Mi-a fost frică să-ți cer să alegi.
— Nici măcar nu mi-ai dat șansa. A durut.
— Știu, am spus în șoaptă.
S-a ridicat, și-a scuturat blugii și s-a întors spre perete.
— Viața e ciudată, nu? Cum aduce lucrurile înapoi.
Nu știam ce vreau: închidere sau o a doua șansă. Dar când am plecat, m-am simțit mai ușoară, ca un nod dezlegat din piept.
În următoarele luni am ținut legătura: mesaje, apeluri. A venit și în vizită și și-a cunoscut fiica oficial. Aceasta l-a plăcut imediat și i-a spus „Domnul Mărgele Stelare”.
Încet, am început să petrecem weekenduri împreună: parcuri, muzee, restaurante mici. Fără dramă, doar momente reale.
Într-o noapte, când fiica mea s-a îmbolnăvit grav, l-am sunat pe Nicolae fără să stau pe gânduri. A venit în zece minute, a dus-o la spital și a stat cu noi toată noaptea.
Am realizat atunci că el nu încetase să fie omul acela: iubitor, prezent, grijuliu.
Mai târziu, după ce ne-am întors acasă, i-am spus:
— Cred că am greșit plecând.
— Am greșit amândoi. Dar suntem aici acum, a răspuns el.
În noaptea aceea nu am făcut promisiuni. Doar ne-am strâns pe canapea, în timp ce fiica noastră dormea. Încet, am reconstruit relația — cărămidă cu cărămidă emoțională.
Nu a fost rapid și nu a fost ușor, dar a meritat. Nicolae a început să facă brățări împreună cu ea, iar ei și-au deschis un mic magazin online.
Nu suntem căsătoriți încă. Suntem doar noi, trăind prezent și onest.
Uneori, viața aduce înapoi ceea ce ai pierdut, nu ca să te rănească, ci ca să vezi dacă ești pregătit să-l ții altfel.
Unele capitole nu sunt terminate; doar așteaptă un stilou mai potrivit.
Parteneri
