Adevărul din spatele cicatricei de pe brațul stâng superior al oamenilor
Când eram copil, mă fascinau adesea micile detalii despre oamenii pe care îi iubeam. Una dintre cele mai timpurii și ciudate curiozități pe care le aveam era legată de o mică cicatrice de pe brațul mamei mele. Se afla sus, pe umărul ei, rotundă și cu o textură ciudată, aproape ca un inel de mici adâncituri în jurul unei gropi mai adânci în centru. Nu semăna cu cicatricile mele după ce cădeam de pe bicicletă sau îmi zgâriam genunchiul. Părea deliberată, aproape „proiectată”. Nu puteam explica de ce, dar acea cicatrice îmi atrăgea mereu atenția.
La început, întrebam mereu despre ea, așa cum fac copiii. Mama mea suspina ușor și îmi explica, deși nu înțelegeam cu adevărat cuvintele ei la acea vreme. Pe măsură ce anii au trecut, curiozitatea mea s-a diminuat. Cicatricea a devenit invizibilă pentru mine, doar un alt detaliu al brațului ei pe care abia îl observam. Până într-o zi, ani mai târziu, când ajutam o femeie în vârstă să coboare dintr-un tren, am văzut exact aceeași cicatrice în același loc. Acea veche fascinație a reapărut instantaneu, ca și cum amintirea copilăriei a așteptat acel moment.
Nu am avut ocazia să întreb femeia despre cicatrice — trenul a plecat și ea la fel — dar imaginea a rămas în mintea mea. În acea seară am sunat-o pe mama mea și am întrebat din nou: ce este acea cicatrice? De ce o avea și de ce și alți oameni de vârsta ei păreau să aibă aceeași cicatrice? Ea a râs la revenirea mea bruscă la curiozitatea copilăriei și mi-a reamintit ce îmi spusese cu ani înainte. Acea urmă provenea de la vaccinul împotriva variolei, o intervenție medicală care a schimbat cursul istoriei umane.
Explicația ei a avut un impact diferit acum, că eram adult. Am înțeles în sfârșit greutatea semnificației. Cicatricea nu era doar o imperfecțiune — era un semn, dovada că fusese vaccinată împotriva uneia dintre cele mai mortale boli cunoscute vreodată.
Secole la rând, variola a fost unul dintre cei mai mari dușmani ai umanității. A răspândit groază în comunități, ucigând aproximativ trei din zece oameni care contactau virusul. Supraviețuitorii purtau adesea cicatrici adânci pe față și pe corp, amintiri vii ale cruzimii virusului. Conform Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, variola a cauzat milioane de decese înainte de campaniile moderne de vaccinare.
Vaccinul împotriva variolei nu era asemănător cu cele moderne. Era administrat folosind un ac bifurcat cu două vârfuri, conceput să zgârie pielea pentru a introduce vaccinul în loc să fie injectat fără durere în mușchi. Persoana care aplica vaccinul înțepa pielea de mai multe ori, depunând vaccinul în derm. În câteva zile apărea o umflătură, apoi o veziculă care se spargea, se usca și în final se vindeca lăsând cicatricea distinctivă. Acea cicatrice, rotundă și inconfundabilă, era dovada imunității. Spre deosebire de vaccinurile de astăzi, care lasă de obicei urme minime sau inexistente, vaccinul împotriva variolei se anunța cu claritate.
Mama mea mi-a explicat că în Statele Unite, vaccinarea de rutină împotriva variolei a încetat în 1972, deoarece boala fusese deja eradicată în țară. La nivel global, după un efort coordonat masiv condus de Organizația Mondială a Sănătății, variola a fost declarată oficial eradicată în 1980. Rămâne singura boală umană complet eliminată de pe fața Pământului prin vaccinare. Acest fapt face ca cicatricea să fie semnificativă. Nu este doar un semn pe piele — este un simbol al triumfului, o amintire vizibilă a modului în care știința, perseverența și cooperarea globală au învins ceva care terorizase umanitatea mii de ani.
Ascultând povestea mamei, am început să privesc cicatricea diferit. Ceea ce părea ciudat sau urât acum mi se părea nobil, aproape frumos prin semnificația sa. Ea a trăit în ultima generație care a purtat acel semn, care avea pe brațe dovezi ale unei bătălii colective câștigate. Milioane de oameni din întreaga lume împart aceeași cicatrice mică, și chiar dacă nu se vor întâlni niciodată, sunt legați de aceeași istorie.
Cu cât aflam mai multe, cu atât realizam cât de mult reprezenta acea cicatrice. Îmi amintea de oamenii care au trăit înainte, cei care au trecut prin epidemii când variola era încă o amenințare reală. Îmi amintea de copii care s-au aliniat la școli, suflecând mânecile pentru un vaccin care durea, lăsa cicatrici, dar salva vieți. Îmi amintea de medici, asistente și voluntari care călătoreau în sate izolate, transportând vaccinuri în cutii cu gheață, hotărâți să ajungă la fiecare comunitate până când variola nu mai avea unde să se ascundă.
Desigur, nu toată lumea recunoaște astăzi semnificația cicatricei. Generațiile mai tinere — inclusiv eu, până de curând — o văd adesea doar ca pe o imperfecțiune ciudată pe pielea unei persoane în vârstă. Nu realizează că fără acest semn, milioane de vieți ar fi fost pierdute și că lumea ar fi trăit încă sub teroarea unui virus care deforma și omora fără discriminare. Într-un fel, uitarea acestei cunoștințe arată cât de eficient a fost vaccinul. Variola a dispărut atât de complet încât nu ne mai gândim la ea. Cicatricea este singura amintire rămasă.
M-am gândit cât de diferit sunt lucrurile acum. Vaccinurile moderne lasă rar urme vizibile. Copiii cresc fără aceste cicatrici și mulți nu vor auzi despre variolă decât dintr-o carte de istorie. Totuși, beneficiile campaniei continuă să existe. Fiecare vaccin modern — împotriva rujeolei, poliomielitei, gripei și altora — se bazează pe realizările eradicatorii ale variolei. Metodele, infrastructura și convingerea că umanitatea poate învinge o boală mortală au fost construite în acea luptă.
În acea seară, după ce am vorbit cu mama, mi-am verificat propriul braț, desigur. Nicio cicatrice. Născut după începutul anilor 1970, nu am primit vaccinul. Nu am avut nevoie de el. Pentru o clipă, m-am simțit oarecum exclus dintr-o experiență profundă, ca și cum pielea mea pierduse o bucată de istorie. Dar apoi am realizat adevărul mai profund: lipsa cicatricei este un privilegiu. Înseamnă că m-am născut într-o lume în care variola nu mai exista, în care lupta fusese deja câștigată pentru mine.
Cicatricea are, așadar, un dublu înțeles. Pentru cei care o poartă, este dovada supraviețuirii și a responsabilității, un semn al participării la una dintre cele mai mari victorii ale umanității. Pentru cei care nu o au, absența ei este dovada siguranței, darul unei lumi vindecate înainte de a veni pe lume. În ambele cazuri, servește ca un memento că știința și cooperarea pot schimba soarta a miliarde de oameni.
Acum, când văd acea cicatrice — pe mama mea, pe brațul unei străine în vârstă sau într-o fotografie veche — nu văd doar pielea. Văd rezistență. Văd sacrificiu. Văd eroismul liniștit al oamenilor obișnuiți care au stat la rând pentru o injecție dureroasă, nu doar pentru a se proteja pe ei înșiși, ci pentru a scăpa lumea de o boală pentru totdeauna. Este un memento care merită observat și amintit, înainte ca ultimele cicatrici să dispară complet.
Parteneri
