O tânără stătea în parcare, strângând la piept un bebeluș învelit doar într-un prosop subțire. Purta un pulover ușor, nepotrivit pentru frigul care o făcea să tremure necontrolat.
— Doamnă? am întrebat cu grijă. Sunteți bine?
A încercat să zâmbească, dar buzele îi erau deja albăstrite.
— Îi este frig, a murmurat. Fac tot ce pot.
Nu am ezitat. Mi-am scos paltonul gros de iarnă — cel din urmă cadou de la Maria — și l-am așezat pe umerii ei.
— Luați paltonul meu. Copilul are mai mare nevoie de el.
Lacrimile i-au umplut ochii într-o clipă.
— Domnule… nu pot accepta…
— Ba puteți, i-am răspuns. Haideți să vă încălziți.
Am mers împreună la cafeneaua din magazin, unde i-am cumpărat o supă caldă și o cafea. Ținea paharul în ambele mâini, ca și cum acea căldură ar fi fost singura pe care o mai simțea.
— Nu am mai mâncat de ieri, a spus cu voce scăzută.
O durere ascuțită mi-a strâns pieptul.
— Aveți pe cineva pe care îl puteți suna? am întrebat.
A dat încet din cap.
— Este complicat… Dar vă mulțumesc din suflet.
Aș fi vrut să aflu mai multe, însă era vizibil speriată, ca și cum întrebările în exces ar fi făcut-o să fugă. M-am asigurat doar că ea și copilul sunt în siguranță și apoi drumurile noastre s-au despărțit.
Am crezut că acolo se încheie totul.
Dar o săptămână mai târziu, imediat după cină, cineva a lovit puternic în ușă.
Când am deschis, doi bărbați în costume negre stăteau pe prispa casei mele.
— Vă pot ajuta? am întrebat.
— Domnule Popescu, a spus unul dintre ei, știți care sunt consecințele acțiunilor dumneavoastră de joia trecută? Femeia aceea și copilul ei…
Nu apucasem să răspund, când celălalt a adăugat:
— Nu veți scăpa așa ușor.
— Îmi pare rău, dar nu înțeleg, am rostit, simțind cum pulsul îmi accelerează.
Unul dintre ei a scos o legitimație și a spus grav:
— Suntem de la Direcția pentru Protecția Copilului. Femeia pe care ați ajutat-o era dată în urmărirea autorităților.
— Căutată? am întrebat aproape în șoaptă, sprijinindu-mă de tocul ușii.
— A fugit dintr-un centru maternal acum două săptămâni. Copilul era considerat în pericol, iar mama are un istoric psihiatric instabil. Orice contact cu ea trebuia evitat și raportat imediat.
Am simțit cum mă cuprinde un frig interior.
— Dar părea doar speriată și flămândă… Nu am știut nimic. I-am oferit doar haina mea și o supă.
— Știm. Dar sunteți ultima persoană care a văzut-o. De atunci a dispărut din nou.
Genunchii mi s-au slăbit și m-am așezat pe marginea fotoliului din hol.
— Nu vreau probleme…
— Nu despre asta este vorba. Trebuie doar să ne ajutați. Orice detaliu poate fi important. A spus ceva care să ne ajute? Știți unde ar fi putut merge?
Mi-am dus mâinile la tâmple. Îmi revenea în minte imaginea ei: părul ud, ochii obosiți, copilul strâns la piept.
— Nu… Doar că e complicat. Și că încearcă să facă tot ce poate.
Bărbații au schimbat o privire scurtă. Unul dintre ei mi-a oferit o carte de vizită.
— Dacă vă amintiți ceva, sunați-ne.
Au plecat, lăsând în urmă o liniște apăsătoare, mai apăsătoare chiar decât cea care îmi cuprinsese casa de când plecase Maria.
În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am uitat în tavan, rememorând fiecare clipă alături de tânăra femeie. Ceva în privirea ei contrazicea ceea ce auzisem. Nu era instabilă. Era o mamă disperată.
Dimineața următoare am mers în locul unde o întâlnisem. M-am așezat pe o bancă, cu paltonul vechi pe umeri, observând trecătorii.
— Nu o veți găsi în felul acesta, a spus o voce.
M-am întors. O bătrână cu o basma înflorată, sprijinită într-un baston, mă privea.
— Scuzați?
— Căutați fata cu copilul. V-am văzut în ziua aceea. Ați fost singurul om care s-a oprit.
Un nod mi-a urcat în gât.
— O cunoașteți?
— Nu personal. I-am lăsat și eu o pâine. Nu vorbește mult, dar din ochi îi poți citi totul.
M-am uitat la femeie, iar un gând îndrăzneț mi-a apărut.
— Știți unde a plecat?
— Poate că da. Dar nu pot spune, dacă risc să se întoarcă în locul de unde a fugit. A spus că fuge de un bărbat care i-a făcut rău, iar centrul l-a anunțat pe acela. Nu mai are încredere în nimeni.
Mi-am pus mâna pe inimă.
— Și copilul?
— Copilul e lumea ei. Ar face orice pentru el. Dar nu mai are nimic, doar frică.
Am rămas amândoi tăcuți pe bancă.
În acea seară am mers din nou la supermarket, nu pentru cumpărături, ci în speranța că o voi revedea. Nu s-a întâmplat.
Zilele au trecut. Apoi o săptămână.
Într-o dimineață de luni am găsit în cutia poștală un plic alb, fără nume. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Era o fotografie — eu, punându-i paltonul pe umeri. Cineva ne fotografiase atunci. Sub imagine se afla un bilet:
Mulțumesc. Ați fost singurul om care m-a privit ca pe o ființă, nu ca pe o problemă.
Am strâns biletul la piept, cu lacrimile șiroind.
A doua zi am sunat la numărul de pe cartea de vizită.
— Sunt Popescu. Nu știu dacă ajută, dar cred că trebuie să știți acest lucru: nu fugea de copil, fugea pentru el. Și poate ar fi cazul să o căutați cu inimă, nu doar cu proceduri.
La celălalt capăt a fost câteva secunde de tăcere.
— Vă mulțumim, domnule Popescu. Vom ține cont.
Două săptămâni mai târziu am primit un telefon neașteptat.
— Domnule Popescu? Suntem de la Direcția pentru Protecția Copilului. Am găsit-o.
Inima mi s-a oprit pentru o clipă.
— Este în regulă?
— Da. Atât ea, cât și copilul sunt în siguranță. Nu vă putem dezvălui detalii, dar s-a predat singură după ce a văzut mesajul dumneavoastră în ziar.
— Mesaj?
— Ați oferit un interviu unei publicații locale, nu?
Mi-am amintit de tânărul jurnalist care mă vizitase. Povestisem tot, fără să știu că va fi publicat.
— A spus că acele cuvinte au fost prima dată când s-a simțit înțeleasă.
— A lăsat ceva pentru mine? am întrebat.
— Da, dar nu o puteți vedea deocamdată.
A doua zi a sosit un nou plic. În el era fotografia unui bebeluș zâmbind și un bilet:
Se numește Rareș. Dacă vreodată va întreba cine a fost primul om bun din viața lui, îi voi spune despre un bătrân cu o inimă mai caldă decât orice palton. Vă vom purta mereu în suflet.
Am plâns cu o intensitate pe care nu o mai trăisem de la pierderea Mariei.
De atunci, în fiecare lună primesc o carte poștală dintr-un alt oraș. Nu apare niciodată destinația exactă, dar există mereu un mic semn: o floare desenată, un cuvânt de mulțumire, o fotografie cu Rareș, crescând.
Casa mea nu mai este la fel de tăcută. Pe frigider păstrez toate cărțile poștale. Iar paltonul meu vechi nu se mai află în cuier — l-am dăruit unui alt bărbat fără adăpost, într-o seară rece.
Pentru că am înțeles că uneori, un gest mărunt poate schimba o viață.
Și, într-adevăr, nu am „scăpat” de ceea ce s-a întâmplat. Am fost transformat. Iar această schimbare este o binecuvântare, nu o povară.
⸻
Notă: Text cu caracter narativ, destinat exclusiv lecturii literare.