Grăbindu-se spre fermă, Mihai, tractoristul, a înmânat cheile casei sale unei femei necunoscute, înghețate de frig, care avea alături un copil mic. Când s-a întors după tură și a privit pe fereastră, imaginea din interior l-a lăsat fără cuvinte.
Mihai își aruncă privirea prin casă. De câte ori își promisese că va face ordine, însă aceste gânduri îi apăreau doar dimineața, înainte de muncă. Seara, în schimb, se întorcea acasă cu o sticlă de rachiu, o bea repede și adormea pe loc. Trăia în acest ritm de mai bine de un an, probabil din ziua în care Ana îl părăsise și plecase la oraș pentru o viață mai bună.
În acea dimineață, frigul era atât de intens încât îți înghețau obrajii. Mihai se pregătea din nou să înfrunte lupta cu tractorul care pornea greu în ger. Își amintea de câte ori se certase cu șeful pentru că paznicul nu încălzea garajul.
Un strigăt l-a făcut să tresară. Afară încă era întuneric, iar el nu se aștepta să audă pe cineva la o oră atât de matinală, în curtea proprie. S-a întors brusc. În fața lui se afla o femeie tânără, iar în spatele ei se ghemuia un copil.
Uimit, Mihai exclamă:
— Ce căutați aici la ora asta, pe un asemenea frig, și cu un copil?
Femeia ridică ușor din umeri.
— Așa a fost să fie. Ne puteți spune dacă am putea găsi la cineva adăpost pentru noapte? Ionuț e foarte obosit. Nu avem bani.
Mihai încercă să-i distingă chipul în întuneric.
— Mergeți la mine acasă. Mă întorc după ora șase. Este cald înăuntru, iar dacă nu, puteți face focul în sobă.
Nu i-a trecut prin minte că sunt străini și că l-ar putea păgubi. Ziua a trecut repede, însă neliniștea l-a cuprins spre seară, când a trecut pe lângă magazin, ca de obicei. A cumpărat jumătatea de litru de rachiu, dar a adăugat și câteva bomboane. Nu știa dacă cei doi îl mai așteaptă sau dacă plecaseră după ce se încălziseră puțin.
Când a ajuns acasă, luminile erau aprinse. O imagine atât de neobișnuită încât Mihai simți un val brusc de rușine. Se apropie de fereastră și privi înăuntru.
Casa lui, de obicei în dezordine, era acum impecabilă. Mobila fusese ștearsă de praf, podelele curățate, iar pe masa din bucătărie se afla o față de masă pe care nu o mai văzuse demult. În mijlocul mesei fierbea un vas cu supă.
Femeia, vizibil mai tânără decât păruse dimineața, pregătea farfuriile. Chipul ei palid trăda oboseală, dar și o blândețe aparte. Copilul, un băiat de aproximativ cinci ani, desena concentrat.
Mihai rămase pe loc, copleșit de scena domestică din propria locuință. Căldura, ordinea și prezența lor îl atingeau într-un mod pe care nu îl mai simțise de la plecarea Anei.
În cele din urmă, bătu ușor la ușă. Femeia tresări, apoi zâmbi când îl recunoscu.
— Bună seara. Sper să nu vă deranjeze că am făcut puțină ordine. Am vrut să vă mulțumim pentru gestul dumneavoastră.
Mihai păși în casă, simțindu-se ca un oaspete în propriul cămin. Mirosul mâncării proaspete îl izbi, trăgându-l înapoi la vremuri în care mânca sănătos și nu se baza pe produse cumpărate în grabă.
— Nu era nevoie…, începu el, dar se opri când observă fețele de masă cusute de fosta lui soție, pe care le depozitase după despărțire și nu le mai folosise.
— Am găsit cartofi și ceapă în cămară, explică femeia, interpretându-i reacția. Am făcut supă și clătite. Nu am folosit multe lucruri.
— E în regulă, spuse el repede, ascunzând sticla de rachiu. Doar că… nu am mai văzut casa atât de îngrijită de mult timp.
Copilul ridică privirea și îi zâmbi cu timiditate.
— El este Ionuț, adăugă femeia. Eu sunt Ioana. Vă mulțumim pentru tot. Am încercat să cerem ajutor în sat, dar nimeni nu ne-a primit.
Mihai simți un nod în gât. Se așeză la masă, fără să mai deschidă sticla.
— De unde veniți?, întrebă el.
Ioana ezită.
— De departe. Am plecat din oraș după câteva probleme. Am sperat să găsim ceva de lucru prin satele acestea.
Mihai înțelese că evită detalii și nu insistă.
— Și încotro mergeți?
— Nu știm. Sperăm doar să găsim un loc unde să putem lua viața de la capăt.
Mihai gustă supa și fu surprins de gustul bogat. Nu mai simțise o asemenea căldură în bucate de mult timp. Rușinea îl copleși la gândul dezordinii și sticlelor goale pe care Ioana le găsise.
— Puteți rămâne câteva zile aici, spuse el. Iarna e grea.
Ioana fu cuprinsă de emoție.
— Sunteți mult prea bun. Nu vrem să vă deranjăm.
— Nu mă deranjați. Casa e mare, iar liniștea… uneori prea apăsătoare.
După cină, Mihai se oferă să doarmă în camera mică, lăsând dormitorul pentru Ioana și copil. Pentru prima dată după mult timp, nu simți nevoia să bea înainte de culcare. Zgomotele discrete ale celor doi îi aduceau un sentiment de viață.
Zilele următoare, rutina se așeză firesc. Mihai pleca la fermă, iar când revenea, găsea ordinea și o masă caldă. Ioana făcea mici munci prin sat, iar Ionuț se juca cu copiii vecinilor.
După aproape două săptămâni, într-o seară liniștită, Ioana îi mărturisi motivul plecării din oraș. Fusese căsătorită cu un bărbat care devenise violent după nașterea copilului și, temându-se pentru siguranța lui Ionuț, fugise.
Mihai îi ascultă povestea cu un nod în gât. Înțelegea mai bine decât credea ea ce înseamnă să fii copleșit de alcool și suferință.
— Aici sunteți în siguranță, spuse el.
În zilele ce au urmat, Mihai s-a implicat pentru a o ajuta. A vorbit cu primarul și i-a găsit Ioanei un loc de muncă la cantina școlii. Ionuț a fost înscris la grădiniță. Mihai descoperea din nou bucuria vieții de familie. Sticlele de alcool dispăruseră definitiv.
Într-o seară de primăvară, stând pe banca din fața casei, Mihai îi luă mâna Ioanei.
— Nu mi-am imaginat că, ajutând niște străini într-o dimineață geroasă, voi găsi din nou fericirea.
Ioana îi strânse mâna cu recunoștință.
— Nici eu nu credeam că, fugind de rău, voi întâlni un om atât de bun.
Ionuț se așeză între ei, sprijinindu-și capul pe umărul lui Mihai. Pentru prima dată după mult timp, Mihai simți că are din nou o familie. Un început nou, născut dintr-un act de bunătate într-o zi de iarnă.