Când eram însărcinată în luna a opta, viața mea s-a rupt în două. Am aflat că soțul meu îmi fusese infidel. Am plâns zile la rând, iar mama îmi repeta mereu același sfat:
— Gândește-te la copil. Nu poți pleca acum.
Am rămas. Nu din dorință, ci din responsabilitate față de copilul pe care îl purtam. Fiecare zi devenea însă tot mai apăsătoare. La exterior încercam să par bine, dar în interior mă destrămam.
În ziua nașterii, lacrimile nu mă mai părăseau. Eram în salon, cu bebelușul în brațe, și mă întrebam ce fel de viitor îl așteaptă. Atunci a intrat tatăl meu. S-a apropiat calm, m-a privit cu o seninătate pe care nu i-o mai văzusem vreodată și mi-a spus încet:
— Nu vei mai plânge niciodată.
Nu am înțeles imediat. A scos un dosar din buzunar și l-a așezat pe masă.
— Aici este actul casei. Este trecută pe numele tău. Iar aici sunt documentele unui cont de economii, pentru tine și copil.
Am rămas fără glas.
— Am văzut prin ce treci, a continuat el. Și vreau să știi ceva clar: nu ești singură și nu trebuie să rămâi într-un loc în care nu ești respectată.
La câteva săptămâni după aceea, m-am mutat. A fost dificil, dar în același timp eliberator. Am început o etapă nouă, alături de copilul meu și sprijinită de familia mea. Am mers la terapie, am învățat să mă pun din nou pe primul loc și să-mi reconstruiesc viața.
Astăzi, când îmi privesc copilul dormind liniștit, zâmbesc. Nu mai plâng. Am pierdut o căsnicie, dar am câștigat demnitatea, pacea interioară și un viitor sigur.
Acela a fost, cu adevărat, începutul fericirii mele.
Notă: Acest text are caracter narativ și inspirațional. Scopul său este de a evidenția importanța sprijinului familial, a sănătății emoționale și a respectului de sine, fără a înlocui consilierea de specialitate.