În mâinile bătrânului se afla o cutiuță de catifea roșie, deschisă, în care străluceau bijuterii ce păreau să valoreze o avere: un colier cu medalion de aur, două inele cu pietre prețioase și o brățară filigranată. Privindu-le, Alexandra rămase fără suflare.
— Acestea i-au aparținut soției mele, Maria, spuse bărbatul cu blândețe. Sunt în familia noastră de generații. De acum, ele sunt ale tale.
Tânăra îl privea șocată, incapabilă să spună ceva. Gândurile i se amestecau haotic: „De ce mi le dă mie? Un străin îmi oferă bijuterii de familie? Ce urmărește? Este o capcană?”
Ca și cum i-ar fi ghicit neliniștea, bătrânul adăugă liniștitor:
— Nu te speria. Nu vreau nimic în schimb. Mă numesc Teodor Vasilescu, profesor pensionar. Soția mea a murit acum cinci ani, iar fiica noastră trăiește în Canada. Nu am cui să las aceste bijuterii, iar tu și micuța ta aveți nevoie de ajutor imediat.
Alexandra își strânse copilul la piept, simțindu-și mâinile tremurânde.
— Nu pot accepta așa ceva, domnule Teodor. E prea mult… Nu ne cunoaștem și eu…
— Te rog, ia loc, o întrerupse bărbatul cu blândețe, arătând spre un fotoliu confortabil. Îți fac un ceai cald și discutăm.
Deși ezitantă, Alexandra se așeză, simțindu-se surprinzător de în siguranță în apartamentul ordonat și curat. Teodor închise cutiuța cu bijuterii, o așeză pe masă și dispăru pentru câteva minute în bucătărie. Revenind, aduse două cești cu ceai și câțiva biscuiți.
— Fetița ta… cum o cheamă? întrebă el, așezându-se vizavi.
— Maria, răspunse Alexandra, surprinsă de expresia bărbatului.
Un zâmbet trist îi lumină chipul.
— Așa o chema pe soția mea. Poate nu e întâmplător. Ascultă, Alexandra, am aflat povestea ta. Ai fost părăsită de bărbatul care îți făgăduise totul, părinții te-au dat afară când au aflat că ești însărcinată, iar acum, la doar trei zile după naștere, nu ai unde merge.
Ochii Alexandrei se umplură de lacrimi, iar vocea i se frânse.
— Da, dar nu caut milă. Îmi doresc doar o șansă să-mi cresc copilul. Pot munci, sunt educatoare…
— Știu. Și nu-ți ofer milă, ci sprijin. Bijuteriile acelea valorează suficient pentru a-ți închiria un apartament și a te întreține până îți găsești serviciu. Consideră-le un împrumut, dacă asta te liniștește. Mi le poți înapoia când vei fi stabilizată.
— De ce faceți asta pentru mine? îl întrebă ea, privindu-l direct.
Teodor își trecu mâna prin părul alb și tăcu câteva clipe.
— Fiica mea, Ioana, a trăit o experiență asemănătoare. Studentă fiind, a rămas însărcinată, iar tatăl copilului a plecat. Eu și Maria am susținut-o, dar știu că nu toți părinții procedează așa. A fost greu, însă astăzi Ioana este medic în Toronto, iar fiul ei a intrat la facultate.
Bărbatul suspină, apoi continuă:
— În plus, casa aceasta e prea mare și prea tăcută pentru un bătrân singur. Are două dormitoare. Al doilea a fost al Ioanei, apoi biroul meu. Acum e gol. Dacă vrei, poți rămâne aici până găsești altă soluție.
Alexandra îl privi cu neîncredere.
— Îmi propuneți să locuiesc cu dumneavoastră? Suntem străini.
— Ce pot știu? răspunse el zâmbind. Că ești o tânără singură, cu un nou-născut, în mijlocul unei nopți reci. Că ochii tăi spun adevărul. Că ai nevoie de ajutor, iar eu îl pot oferi.
Plânsul micuței Maria umplu camera. Alexandra o legănă, iar Teodor aduse un prosop curat și o cană de lapte cald.
— Poate are nevoie de schimbat. Prosopul e proaspăt spălat. Laptele e pentru tine, să ai putere.
Cu un nod în gât, tânăra își dădu seama că nimeni nu îi arătase atâta grijă de când născuse. În spital fusese judecată, asistentele șușotiseră, iar acum un necunoscut îi oferea nu doar adăpost, ci și demnitate.
— Mulțumesc, șopti ea. Voi rămâne peste noapte, dacă nu vă deranjează. Mâine… voi vedea ce fac.
— Camera e pregătită. Are pat dublu și un leagăn vechi de la nepotul meu. L-am păstrat… poate pentru voi, spuse Teodor.
Alexandra își îngriji copilul, apoi se lăsă condusă într-o cameră simplă, curată, cu pat proaspăt făcut și leagăn de lemn de cireș.
— Noapte bună, Alexandra, îi spuse bărbatul. Odihnește-te. Mâine e o nouă zi.
Epuizată, adormi adânc, gândindu-se: „E prea frumos să fie adevărat. Mâine voi afla ce urmărește cu adevărat.”
Dimineața, trezită de mirosul de cafea și pâine prăjită, își regăsi fetița dormind liniștită. În bucătărie, Teodor, îmbrăcat într-o cămașă curată, pregătea micul dejun.
— Bună dimineața, ai dormit bine? întrebă el.
— Da, mulțumesc. Dar despre ieri…
Bătrânul îi făcu semn să tacă.
— Întâi mâncăm. Ai nevoie de energie.
Masa fu simplă, dar hrănitoare: ouă, pâine prăjită, brânză și ceai. Abia atunci Alexandra realiză cât de flămândă fusese.
După ce au terminat, Teodor îi arătă o fotografie înrămată: o femeie în vârstă cu păr alb și ochi blânzi, ținând un bebeluș.
— Maria, soția mea, alături de nepotul nostru, Matei. Ioana trecea prin ceea ce treci tu acum. Voia chiar să renunțe la facultate.
— Și ce s-a întâmplat? întrebă Alexandra.
— Am sprijinit-o. Eu și soția mea am crescut copilul cât ea era la cursuri. A reușit. Acum e medic și o mamă extraordinară, spuse el.
Apoi adăugă:
— Alexandra, am vorbit cu Ioana aseară. Vrea să te cunoască prin videocall. Mi-a sugerat și ceva, dar alegerea îți aparține.
— Ce anume? întrebă tânăra, încordată.
— Poți rămâne aici, să-ți crești copilul, iar când te vei simți pregătită, să-ți continui studiile sau să cauți un loc de muncă. Nu cer nimic, doar puțină companie.
Alexandra rămase mută.
— Dar de ce? insista ea.
— Pentru că pot. Pentru că Maria ar fi făcut la fel. Și pentru că nimeni nu ar trebui să fie singur în astfel de momente, răspunse Teodor.
Copleșită, Alexandra izbucni în plâns.
— Mulțumesc…
— Nu-mi mulțumi încă, spuse el zâmbind. Ai de crescut un copil, și asta e o misiune grea. Dar nu vei fi singură.
Trei ani mai târziu, micuța Maria alerga prin living, râzând.
— Bunicule Teo, prinde-mă!
Alexandra, acum studentă în ultimul an la Asistență Socială, îi privea zâmbind. Pe perete, lângă fotografia Mariei cu nepotul Matei, se afla o altă imagine: Teodor, Alexandra și micuța Maria, toți zâmbind în fața unui tort aniversar.
Nu era familia pe care Alexandra și-o imaginase odinioară. Era una mai bună, întemeiată pe bunătate, acceptare și o a doua șansă oferită într-o noapte de disperare.
Cutiuța cu bijuterii rămăsese neatinsă pe raftul dormitorului. Nu avusese nevoie de ea. Primise ceva mult mai valoros: un cămin, o familie și certitudinea că, oricât de grea ar fi noaptea, dimineața aduce întotdeauna un nou început.
Parteneri
