Fiul meu, Andrei, mi-a spus într-o zi că s-a săturat să aibă grijă de mine și m-a dus la un azil. Timp de doi ani întregi i-am scris scrisori, rugându-l să vină să mă viziteze, dar nu am primit niciodată răspuns. În tot acest timp, nimeni nu a venit să mă vadă.
După doi ani petrecuți în azil, mi-am pierdut orice speranță că cineva va mai apărea. În fiecare seară mă rugam: „Te rog, ia-mă acasă”, dar, după atâta vreme, încercam să mă conving să nu mai sper.
Într-o zi, asistenta mea mi-a spus că un bărbat de aproximativ 40 de ani mă caută la recepție. Inima mi-a început să bată cu putere. „Oare fiul meu a venit, în sfârșit, să mă viziteze?”, m-am întrebat, apucând cadrul și grăbindu-mă spre intrare, cu un zâmbet larg pe față.
Când am ajuns însă, nu era Andrei.
În fața mea stătea un bărbat necunoscut, dar cu ochii atât de asemănători cu ai mei încât am simțit un fior.
— Sunteți doamna Maria? — m-a întrebat el cu voce tremurândă.
— Da… eu sunt, — am răspuns ezitant.
— Mă numesc Radu. Sunt fiul lui Andrei. Nepotul dumneavoastră.
Picioarele mi s-au înmuiat. Nu știam că am un nepot.
Radu a continuat:
— Tata… tata nu v-a urât niciodată. El a ascuns adevărul pentru că s-a îmbolnăvit grav acum doi ani și jumătate. Nu voia să vă întristeze, așa că nu v-a spus nimic. A păstrat toate scrisorile dumneavoastră lângă el, dar nu a avut puterea să răspundă. A murit acum câteva luni… și, înainte să plece, mi-a spus: „Du-te la mama și spune-i că o iubesc. Ai grijă de ea.”
Lacrimile mi-au curgit fără oprire. Tot timpul în care crezusem că m-a abandonat fusese, de fapt, o tăcere plină de suferință și dragoste nerostită.
Am întins mâinile tremurânde și l-am îmbrățișat pe Radu. Prin acea îmbrățișare, am simțit că Andrei era alături de mine.
Din acea zi, nepotul meu a început să mă viziteze regulat, să mă scoată la plimbări și să îmi redea bucuria de a trăi. Am înțeles, în sfârșit, că fiul meu nu m-a abandonat niciodată cu adevărat, ci a purtat, în tăcere, o luptă pe care nu a vrut să mi-o pună pe umeri.
Parteneri
