Fiica mea, în vârstă de șapte ani, a venit acasă plângând, spunând că învățătoarea i-a transmis cuvinte dure: „Tatăl tău sigur regretă că te are!”. Furia m-a cuprins imediat, iar instinctul m-a dus să confrunt profesorul. Învățătoarea, însă, a rămas calmă și m-a întrebat dacă am verificat ghiozdanul fiicei mele.
Mai târziu, acasă, am găsit un plic mototolit, ascuns în fundul ghiozdanului. Era adresat către „Domnul Stănescu” și conținea o foaie plină de inimioare desenate cu cariocă roz și cuvintele care mi-au întors stomacul: „Mi-aș dori să fii adevăratul meu tată. De la Ana.” Ana nu era fiica mea. Am rămas înmărmurit, ținând biletul în mână, în timp ce fiica mea, Nela, nu bănuia nimic și continua să coloreze și să fredoneze în camera ei. Mintea mea era plină de întrebări: cine era „Domnul Stănescu”? De ce scria fiica mea acest lucru și cum știa învățătoarea?
A doua zi am decis să iau măsuri. Am mers cu Nela la școală și am oprit întâi la o brutărie pentru a părea normal, dar în interior eram copleșit de furie. În sala de arte, învățătoarea mi-a explicat că nu a vrut să rănească sentimentele fiicei mele, dar răspunsul ei la o întrebare i s-a părut îngrijorător. Am aflat că Nela menționase un „al doilea tată” care îi cumpăra cadouri și o lua de la școală atunci când eram plecat la serviciu și că își dorea să locuiască cu acesta. Am simțit cum stomacul mi se strânge.
Învățătoarea mi-a arătat documente semnate cu „Tatăl Nelei”, semnături care nu erau ale mele. A fost clar că cineva din afara familiei luase decizii în numele nostru fără consimțământul meu.
Seara, acasă, am întrebat-o direct pe Nela cine era „Domnul Stănescu”. Ea mi-a spus că era un prieten al mamei, care o lua de la școală atunci când eu lucram până târziu și că îi cumpăra lapte cu căpșuni. A fost un șoc, mai ales că soția mea, Livia, nu menționase niciodată acest lucru.
A doua zi, am urmărit situația personal. Am plecat mai devreme de la serviciu și am observat cum Nela a alergat spre un bărbat care o îmbrățișa și o ducea într-un SUV. L-am urmărit la un centru comercial, unde i-a oferit o cutiuță deschisă de copilă, în care era o brățară.
Am confruntat-o pe Livia, care inițial s-a apărat, explicând că era doar un coleg și că intervenția lui fusese necesară pentru a compensa absența mea. A recunoscut, însă, că semnase documente și că luase decizii care nu erau în regulă. Am stabilit clar că această situație trebuie să înceteze imediat.
Ziua următoare, Nela a venit acasă cu un desen făcut de ea, reprezentând familia noastră ținându-se de mână. Am realizat că învățătoarea încercase să o protejeze pe Nela, iar situația cu „Domnul Stănescu” fusese un semnal de alarmă pentru mine, nu o înlocuire a prezenței mele.
Am început terapia de familie. Nela a întrebat de ce „prietenul mamei” nu mai venea, iar eu i-am explicat că uneori adulții iau decizii greșite și că trebuie să rămânem uniți. Livia a recunoscut că se simțise neglijată și că această relație fusese rezultatul distanței dintre noi.
În următoarele săptămâni, am stabilit limite clare: cine poate fi în preajma fiicei și cum gestionăm timpul petrecut împreună. Am început să plec mai devreme de la serviciu pentru a o lua eu de la școală și am introdus momente fără telefoane pentru a petrece timp de calitate.
Într-o sâmbătă, Nela mi-a oferit un card realizat manual, în care mă considera „Cel mai bun tată”, confirmând că prezența mea era esențială în viața ei.
Mai târziu, am aflat că „Domnul Stănescu” fusese transferat în alt departament la firma Liviei. Am fost ușurat că confuzia și tentația dispăruseră. I-am trimis o felicitare de mulțumire învățătoarei, care mi-a răspuns că uneori este nevoie de un semnal puternic pentru a atrage atenția.
Reflectând asupra întregii situații, am realizat cât de ușor distanța în familie poate crea spațiu pentru alte influențe. Biletul din ghiozdan a fost un semnal de alarmă pentru lipsa mea de implicare. Acum, Nela poartă în continuare brățara primită, dar recunoaște valoarea îmbrățișărilor tatălui său.
Reîncrederea și prezența noastră pentru Nela se construiesc treptat. Familia noastră râde mai mult și se ceartă mai puțin, învățând să fie prezentă și atentă. Povestea demonstrează că fisurile din familie nu apar și nu se vindecă peste noapte, dar prin implicare și muncă comună, relațiile pot fi reparate. Este un semnal pentru toți părinții să fie atenți și prezenți în viața copiilor lor, pentru a preveni situații care ar putea afecta negativ familia.
Parteneri
