Într-o marți aparent banală, ziua mea s-a rupt în două în momentul în care telefonul a început să sune. Aproape că nu am răspuns, dar pe ecran apărea apelul de acasă. Am răspuns imediat, convins că este soția mea, Ana.
În locul ei, am auzit vocea speriată a fiicei mele de cinci ani, Daria.
M-a strigat încet și mi-a spus că mama a plecat. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am întrebat-o ce înseamnă asta, iar ea mi-a explicat, cu inocența ei dureroasă, că Ana și-a luat valiza, a pupat-o și i-a spus să mă aștepte.
Am ieșit din birou fără să mai închid calculatorul, am condus în grabă până acasă și am intrat în fugă. Apartamentul era cufundat în liniște. Nicio urmă de Ana. Daria dormea strânsă pe canapea. Când s-a trezit, m-a întrebat unde este mama ei. Nu am știut ce să-i răspund.
Pe blatul din bucătărie am observat un plic alb. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Înăuntru era un bilet scurt, în care Ana îmi spunea că nu mai poate trăi așa și că, până voi citi rândurile, ea va fi deja plecată. Mai scria că, peste o săptămână, aveam să aflu ce i s-a întâmplat.
Am citit scrisoarea de mai multe ori, fără să înțeleg. Plecase fără explicații, fără un avertisment clar. Zilele care au urmat au fost un coșmar, trăite într-o așteptare apăsătoare.
În a șaptea zi, am deschis televizorul.
Imaginea de pe ecran m-a paralizat. Pe un post de știri, un reporter vorbea despre o reținere importantă. Pe fundal se vedea o femeie încătușată, escortată de polițiști către o dubă. Era Ana.
Pe ecran apărea titlul care anunța reținerea unei femei acuzate de fraudă și escrocherii de amploare, cu zeci de familii păgubite din București și din alte zone ale țării. Nu puteam să înțeleg cum era posibil. Femeia din imagini era soția mea, mama copilului meu.
Telecomanda mi-a căzut din mână, iar eu m-am prăbușit lângă canapea. Daria mă privea fără să înțeleagă ce se întâmplă. Reporterul continua să explice că femeia intenționa să părăsească țara și că fusese prinsă în Gara de Nord.
Atunci am realizat adevărul. Scrisoarea nu fusese doar un adio, ci și o pregătire pentru inevitabil. Știa că urma să fie descoperită.
M-am uitat la fiica mea și i-am spus, cu vocea abia stăpânită, că mama nu se va mai întoarce, dar că noi doi ne avem unul pe celălalt și că asta este cel mai important lucru.
Am închis televizorul. Tot ce crezusem că este viața mea se destrămase, dar în același timp adevărul ieșise la lumină. Nu mai eram doi oameni prinși într-o minciună. Eram un tată și fiica lui, liberi de umbrele trecutului.
În acel moment am înțeles că adevărata familie nu este cea care face promisiuni, ci cea care rămâne.
Notă: Acest text este o creație narativă ficțională, cu scop literar și reflexiv. Nu descrie fapte reale și nu reprezintă un caz juridic sau o situație reală.