— Ai venit să stai la masă? a întrebat Viorica, ștergându-și mâinile de șorț.
Alina a intrat și s-a așezat pe scaunul de lângă aragaz. Pe foc, oala cea mare, de lut, moștenită de la mama Vioricăi, bolborosea încet. În frigider, când Viorica s-a aplecat după smântână, Alina a văzut un borcan de zacuscă, o jumătate de pâine și cam atât.
— Toată săptămâna mănânci ce rămâne de duminică? a întrebat Alina.
— Îmi ajunge până joi, a zis Viorica, ca despre ceva normal. Joia îmi fac o ciorbă.
Mihai, între timp, coborâse „să verifice ceva la mașină”. A stat jos, în parcare, patruzeci de minute, și s-a întors cu o sticlă de suc pe care n-o ceruse nimeni.
— Mamă Viorica, eu am venit să-ți zic ceva, a început Alina.
— Zi, maică.
— Să suni înainte duminica. Atât vreau. Un telefon.
Viorica a tăcut un pic, apoi a dat din cap:
— Bine, maică. Sun.
Primele două duminici, telefonul a sunat la 11:45 fix. „Alina, maică, am sunat cum am stabilit. Pot să vin?” Și Alina a simțit cum ceva s-a răcit între ele, ca o mâncare lăsată pe pervaz. Viorica venea la fel, cu oala învelită în prosop, dar parcă își cerea voie să-și iubească copilul.
A treia duminică, telefonul n-a mai sunat. La 12:30 fix, cheia în ușă. Alina, cu ochii cârpiți de somn, a auzit oala pusă pe aragaz și a zâmbit în pernă.
Seara, după ce Viorica a plecat, Alina a sunat-o ea:
— Mamă Viorica, săptămâna viitoare faci sarmale sau ciorbă?
— Ce vrei tu, maică.
— Sarmale. Și nu mai suna înainte, că mă trezești.
Cheia a rămas unde era. Regula n-a ținut nici o lună. Dar acum, duminica, Alina se trezește singură la 12:15 și pune cafeaua pe foc. Pentru două cești.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.