Eu câștig mai mult, dar iubitul meu vrea să controleze finanțele noastre
Când eu și iubitul meu ne-am mutat împreună, am fost convinsă că împărțirea responsabilităților va decurge firesc. Aveam un venit mai mare decât al lui și nu m-a deranjat deloc ideea de a contribui mai mult, atât timp cât asta ne oferea stabilitate și confort.
În timp, însă, ideea de a împărți s-a transformat treptat într-o dorință din ce în ce mai clară din partea lui de a avea controlul.
La început, totul a părut inofensiv. Mi-a propus să ne unificăm conturile, spunând că astfel ne va fi mai simplu. Apoi a sugerat să se ocupe el de plata facturilor, motivând că vrea să se asigure că suntem în siguranță din punct de vedere financiar. Am acceptat, pentru că am crezut că încrederea este baza oricărei relații.
După aceea au apărut regulile. A început să mă întrebe despre fiecare comandă online, fiecare cafea cumpărată, fiecare ieșire cu prietenele. De fiecare dată când îmi luam ceva pentru mine, mă întreba dacă era cu adevărat necesar și îmi amintea că ar trebui să economisim. În același timp, nu avea nicio reținere în a cheltui bani pe gadgeturi, echipamente de gaming sau ieșiri cu prietenii lui.
Când i-am atras atenția asupra acestui dezechilibru, mi-a răspuns că încearcă doar să fie responsabil și să aibă grijă de viitorul nostru.
Momentul decisiv a venit luna trecută, când am primit un bonus consistent la serviciu. Eram entuziasmată și mă gândeam să achit o parte din datorii și să îmi ofer un scurt weekend de relaxare. Când i-am spus, reacția lui m-a neliniștit.
Mi-a spus că ar fi bine să depunem banii în contul comun și să se ocupe el de distribuirea lor. I-am răspuns calm că este bonusul meu și că vreau să decid singură ce fac cu el. Atunci, tonul lui s-a schimbat și mi-a spus că într-un cuplu nu funcționează lucrurile așa și că el ar trebui să gestioneze banii.
În acel moment am realizat că problema nu mai era despre finanțe, ci despre putere.
Am respirat adânc și i-am vorbit clar. I-am spus că eu contribui mai mult, că plătesc o parte mai mare din chirie și cheltuieli, iar acest lucru nu îi dă dreptul să controleze deciziile mele. I-am explicat că ceea ce face nu este grijă, ci control.
Am stabilit atunci, fără echivoc, că nu va mai exista un cont comun, că fiecare își va plăti partea în mod clar și transparent, că banii mei îmi aparțin mie și că nu va mai decide nimeni în locul meu cum să cheltui ceea ce am câștigat prin muncă.
M-a întrebat dacă asta înseamnă că pentru mine contează doar banii. I-am răspuns că nu este vorba despre bani, ci despre respect, iar acesta fusese încălcat.
A urmat o tăcere lungă, una în care adevărul nu mai putea fi evitat. I-am spus că, dacă vrem să continuăm, relația noastră trebuie să se bazeze pe egalitate, nu pe control sau pe ideea că unul conduce și celălalt se supune. Dacă nu poate accepta asta, atunci nu mai suntem o echipă.
După câteva minute, mi-a recunoscut că a exagerat și că nu și-a dat seama cât de mult m-a afectat. I-am spus că este prima dată când simt că spune adevărul.
În acea seară, am separat conturile, am stabilit contribuțiile și am trasat limite clare. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ușurată.
Nu a fost doar o discuție despre bani. A fost despre putere, control și demnitate. Iar la acestea nu sunt dispusă să renunț pentru nimeni.
Notă: Acest text are caracter narativ și reflectă o situație ficțională, cu scop informativ și reflexiv. Nu reprezintă un sfat financiar sau psihologic și nu înlocuiește consultarea unui specialist.