Radu a rămas cu privirea ațintită asupra Elenei. Plicul simplu, în care se aflau bonuri modeste, avea o greutate simbolică mai mare decât toate gențile de lux și contractele prezentate de celelalte femei. Pentru el, devenise dovada clară că nu orice lucru valoros poate fi cumpărat cu bani.
S-a apropiat de masă, a ridicat plicul și l-a strâns ferm în palmă.
„Știți,” a spus el, lăsându-și vocea să răsune în încăpere, „când eram copil, am crescut la țară. Mama mă trimitea deseori la vecini cu o cană de lapte sau cu o pâine scoasă din cuptor. Nu aveam bani, dar aveam suflet. Așa am reușit să mergem mai departe. Ați uitat că a dărui înseamnă, de fapt, a trăi.”
Carmen și-a rotit ochii cu indiferență, jucându-se cu brățara scumpă de la încheietură. Mariana încerca să-și apere achizițiile, însă vorbele i se blocau pe buze. Anca, cu obrajii înroșiți, își ținea poșeta strâns la piept, ca și cum ar fi fost prinsă asupra faptului.
Elena, în schimb, stătea în continuare cu privirea plecată. Nu se așteptase la recunoaștere și nici nu intenționase să le reproșeze ceva celorlalte. Făcuse doar ceea ce simțise că este corect.
Radu s-a apropiat de ea.
„Ridică-ți capul, Elena”, i-a spus.
Cu sfială, ea și-a ridicat privirea. Lacrimile îi străluceau la colțul ochilor.
„Astăzi mi-ai arătat ceva ce nici întreaga mea avere nu poate cumpăra: un suflet curat.”
Apoi, în fața tuturor, s-a întors spre celelalte trei femei și a adăugat:
„Din acest moment, drumurile noastre se despart. Nu mai vreau în jurul meu oameni hrăniți doar de lăcomie.”
Cuvintele lui au căzut greu, ca un șoc. Carmen a reacționat imediat:
„Cum adică? Eu sunt iubita ta!”
„Ai fost,” i-a răspuns el, pe un ton rece. „Dragostea nu se măsoară în genți și diamante.”
Mariana a încercat să-l oprească:
„Dar suntem sânge din sângele tău! Suntem familie!”
„Și sângele poate fi vândut, Mariana, atunci când inima nu mai vede.”
Anca a rămas tăcută, rușinată, conștientă că prietenia ei fusese doar o mască pentru interes personal.
Radu a făcut un pas înapoi și, într-un gest neașteptat, și-a așezat mâna pe umărul Elenei.
„De astăzi, nu vei mai fi menajera mea. Vei deveni administratoarea fundației mele. Vreau să începi proiectul pentru acel orfelinat. Copiii de acolo vor avea hrană, haine și un viitor. Iar tu vei coordona totul.”
Elena a rămas fără cuvinte.
„Domnule… eu nu… nu știu dacă pot…”
„Știi mai mult decât crezi. Ai inimă. Restul se învață.”
În încăpere s-a lăsat o liniște adâncă. Cele trei femei plecaseră, învinse de propriile alegeri. Doar Elena rămăsese, iar ochii ei umezi străluceau puternic.
În acea seară, pentru prima dată după mult timp, Radu a ieșit pe străzile din jurul conacului. Îmbrăcat simplu, alături de Elena, a mers la orfelinat. Copiii l-au întâmpinat cu zâmbete largi și strigăte de bucurie.
Un băiețel, ținând strâns în mână o carte nouă, s-a apropiat și i-a spus:
„Mulțumesc, domnule. Acum pot să învăț și eu, ca ceilalți.”
Radu s-a aplecat și i-a mângâiat părul. Inima îi bătea diferit, mai cald, mai viu.
Atunci și-a amintit de bunica lui, care îi spunea adesea:
„Bogăția nu stă în aur, Radu, ci în câți oameni se bucură că exiști.”
Privindu-i pe copii, a înțeles că redevenise, în sfârșit, omul pe care bunica lui l-ar fi recunoscut.
Și, pentru prima dată după mulți ani, a simțit că nu mai este singur.
⸻
Notă: Acest text este o poveste narativă cu caracter moral și emoțional, redactată într-o formă originală, destinată informării și divertismentului, fără a face referire la persoane sau situații reale.