Fiica mea m-a întrebat într-o dimineață dacă poate să rămână acasă, în loc să meargă la școală. I-am spus nu, am sărutat-o pe frunte și am trimis-o spre clasă. Mai târziu, la prânz, am primit un telefon de la director: Ioana nu ajunsese niciodată la școală. Am alergat acolo cu inima bătându-mi nebunește, cerând explicații. În cele din urmă, o secretară a spus: „Unchiul ei a luat-o dimineață.” Am răspuns în șoaptă: „Ea nu are niciun unchi…”
Toți s-au uitat mirați, de parcă poate uitasem de vreo rudă. Dar nu era cazul. Ioana are zece ani, iar tatăl ei ne-a părăsit când era foarte mică, pe la doi ani. Nu mai avusesem nicio legătură cu el de atunci. Nu avea frați, iar din partea mea nu exista nici urmă de „unchi”.
Am întrebat cum arăta acest „unchi”. Secretara a privit spre directoare, iar aceasta a răspuns cu o expresie serioasă: „Era înalt, brunet, cu barbă scurtă și ochelari. A spus că este fratele tatălui ei și că a venit în vizită din Germania.”
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Am sunat învățătoarea, apoi câțiva părinți. Nimeni nu observase ceva neobișnuit, nimeni nu văzuse pe cineva luând-o. Tremuram deja. Am fugit la Poliție.
La secție, am fost ascultată imediat ce am spus: „O persoană necunoscută mi-a luat fata de la școală.” Am dat toate detaliile, iar polițiștii au început să verifice camerele de supraveghere din zonă. Un ofițer m-a întrebat dacă am poze recente. Am scos telefonul și le-am arătat fotografii cu ea.
După două ore chinuitoare, un polițist s-a întors cu informații. „Am găsit imagini pe o cameră de pe o stradă secundară. Se vede cum fetița urcă într-un autoturism negru, Dacia Duster, cu număr de Bulgaria. Șoferul corespunde descrierii făcute la școală.”
„A fost răpită?”, am întrebat în șoaptă. Polițistul a evitat un răspuns direct. „Încă nu știm sigur. Poate fi cineva cunoscut… sau cineva care a pretins că o cunoaște.”
Nu înțelegeam nimic. Cine ar putea să facă așa ceva? Ioana era o fetiță timidă, dar veselă. Îi repetam mereu să nu plece cu străini. Dar dacă omul a mințit? Dacă i-a spus că mi s-a întâmplat ceva?
Seara m-a găsit cu telefonul în mână, așteptând un mesaj miraculos. Am sunat rude, prieteni, colegi de serviciu. Nimeni nu știa nimic.
La ora 22:17, am primit un SMS de la un număr necunoscut: „Fata e bine. Nu suna Poliția dacă vrei să o vezi din nou.” Mi-a înghețat sângele. Am arătat mesajul polițiștilor, care mi-au spus să nu răspund. Au încercat să urmărească semnalul, dar numărul fusese deja dezactivat.
Au urmat două zile de tăcere totală. Nimic. Niciun semn. Trăiam un coșmar și mă agățam de orice speranță. Într-o seară, vecina mea, Lili, a venit palidă la ușă. Îmi arătase o postare de pe Facebook: o femeie dintr-un sat din județul Buzău scria că văzuse o fetiță plângând într-o mașină cu număr străin. Copila repeta mereu: „Vreau la mama.”
Am fugit cu acea captură de ecran la poliție. Autoritățile au contactat femeia, care a confirmat că era vorba tot de o Dacia Duster neagră. Direcția: spre o zonă rurală izolată.
A doua zi dimineață, o echipă a fost trimisă acolo. Au găsit mașina abandonată lângă pădure. Înăuntru, doar resturi de mâncare și urme de pași, dar nicio urmă de copil. Au început căutările. Au folosit câini, drone, au vorbit cu localnicii. Un bătrân a spus că văzuse un bărbat cu o fetiță mergând prin pădure, dar păreau liniștiți, nu în grabă.
După o săptămână de teroare, într-o dimineață de duminică, am primit un telefon. Era poliția. „Doamnă, am găsit-o pe Ioana.” Am izbucnit în plâns, fără să aud altceva. Mi-au spus că era teafără, doar puțin slăbită. Fusese dusă la spitalul din Focșani.
Am intrat în salon și am văzut-o. Am căzut în genunchi. Ea a alergat spre mine și m-a strâns cu putere. Am plâns împreună. „Mami, îmi pare rău… El a spus că ai avut un accident și că trebuie să merg cu el.” I-am răspuns: „Nu e vina ta. Nu e deloc vina ta.”
Apoi a povestit. Bărbatul i-a spus că eu sunt la spital și că el este fratele tatălui ei. Nu părea agresiv, dar o ținea departe de oameni. Îi promitea că o va aduce înapoi. Într-o dimineață, Ioana a profitat de momentul în care el dormea și a fugit dintr-o cabană din pădure. A mers ore întregi până a ajuns într-un sat, unde un bătrân a găsit-o și a sunat la poliție.
Ancheta a arătat că bărbatul era, într-adevăr, fratele tatălui ei. Avea probleme psihice și plecase din țară de mult timp. Nu fusese niciodată prezent în viața noastră, dar urmărea din umbră fotografii pe internet. Dintr-un amestec de vină și confuzie, a vrut să „repereze ceva” și a luat copilul. A fost internat într-un spital de psihiatrie. Nu am vrut să-l văd. Tot ce conta era ca fiica mea să fie în siguranță.
În zilele care au urmat, Ioana și cu mine am stat mereu împreună. Dormeam, mâncam și ne țineam de mână fără să ne desprindem. Treptat, ea a început să zâmbească din nou. I-am promis că nu va mai merge niciodată singură la școală.
Am învățat amândouă că lumea nu e mereu ceea ce pare și că încrederea trebuie oferită cu grijă. Mai ales, am înțeles că legătura dintre o mamă și copilul ei este mai puternică decât orice pericol.
Pericolul se poate ascunde sub o față familiară, dar salvarea poate veni din curajul unui copil mic. Ioana a fost eroina mea. Iar eu am fost acolo să o strâng la piept, când totul s-a încheiat cu bine.
Povestea noastră este un avertisment: iubiți-vă copiii, învățați-i să fie atenți, dar și curajoși, și ascultați-vă instinctul de părinte. Uneori, el poate salva o viață.
Parteneri
