În pragul magazinului a apărut un bărbat care părea să aducă liniștea cu el. Înalt, îmbrăcat sobru, cu un costum care nu striga lux, dar îl impunea. În urma lui, doi bărbați discreți, cu priviri care măsurau spațiul. Bijuteria, altfel mică și zgomotoasă, a devenit brusc prea strâmtă.
M-a privit îndelung. Nu ca un străin. Mai degrabă ca cineva care recunoaște, în sfârșit, un chip căutat prea mult timp.
— Ana Popa, a spus rar. Nu mai ești copilul din fotografii.
Mi s-a strâns stomacul.
— Nu ne cunoaștem, am spus. De unde îmi știți numele?
A întins mâna spre colierul de pe tejghea. L-a cuprins în palmă pentru o clipă, cu un gest aproape intim.
— Pentru că femeia care l-a purtat a fost marea mea greșeală și singura mea iubire.
Aerul a devenit greu.
— Mama mea a fost croitoreasă, am spus apăsat. A murit într-un apartament mic, cu datorii și medicamente pe noptieră. Nu avea legătură cu lumea dumneavoastră.
A zâmbit obosit.
— Tocmai de aceea a plecat. Când a aflat că te poartă în ea, a ales să fugă. De mine. De tot ce eram.
L-a rugat pe bijutier să ne lase singuri. Ușa s-a închis fără zgomot.
Mi-a vorbit atunci despre familia Dumitrescu, despre afaceri, despre influență și bani. Despre o femeie care a refuzat totul pentru o viață simplă. Despre un copil pierdut. Despre colierul făcut special pentru ea, cu un semn ascuns pe care doar ei doi îl știau.
— De ce nu ați găsit-o? am întrebat.
— Am căutat. Dar ea știa să dispară. Și a vrut să te țină departe de umbrele mele.
Am râs, dar râsul m-a durut.
— Umbre? Am crescut cu lipsuri. Am muncit de la șaisprezece ani. Am rămas cu două genți după un divorț.
S-a apropiat.
— Nu ai rămas fără nimic. Ai rămas cu adevărul. Și cu libertatea ei.
Nu mi-a oferit bani. Nu atunci. Mi-a dat o adresă. O casă veche, renovată cu grijă, plină de lumină. Și mi-a spus să-mi iau timp.
După o lună, nu m-am mai temut de chirie. După un an, nu mai eram femeia care intrase cu disperare într-o bijuterie.
Nu m-am îmbogățit peste noapte.
M-am adunat.
Pentru prima dată, mama nu mai era doar o poveste despre sacrificiu și lipsuri. Era o femeie care alesese să iubească și să plece. Iar colierul nu mai era o ultimă speranță.
Era începutul unei vieți spuse, în sfârșit, până la capăt.