După ce fiul meu a murit, nora mea m-a alungat din casa în care locuisem ani la rând. Nu știa însă că fiul ei soț ascunsese un adevăr care avea să schimbe totul și care, în cele din urmă, a făcut-o să regrete profund decizia luată.
Cu câțiva ani înainte, soțul meu pierduse lupta cu cancerul. Starea mea de sănătate se degradase treptat și nu mai eram capabilă să trăiesc singură. Aveam nevoie de ajutor constant și de recuperare medicală. Atunci, fiul meu, Marcu, împreună cu soția lui, Laura, mi-au propus să mă mut la ei.
Am acceptat. Am vândut casa în care trăisem o viață întreagă și, când ei au început renovarea propriei locuințe, le-am oferit aproape toți banii obținuți din vânzare, pentru a putea finaliza lucrările.
Am locuit împreună câțiva ani. Laura muncea mult, iar eu mă ocupam de gospodărie și de copii. Făceam tot ce puteam pentru ca lucrurile să funcționeze. Cu toate acestea, Laura a rămas mereu distantă, rece, de parcă prezența mea era un inconvenient permanent.
Apoi, într-o clipă, totul s-a năruit.
Marcu a murit într-un accident rutier. După înmormântare, nu a trecut mult până când Laura mi-a spus, fără menajamente:
— „Elena, nu te mai vreau aici. Este casa mea, spațiul meu.”
— „Nu am unde să merg…” am reușit să spun, plângând.
— „Nu mă interesează. A fost ideea lui Marcu să vii. Eu nu te-am dorit niciodată aici.”
Odată cu moartea fiului meu, Laura devenise unicul proprietar legal al casei. Nu aveam nicio pârghie. Nicio apărare.
În acea noapte am plâns fără oprire. Dimineața, mi-am găsit lucrurile împachetate și lăsate lângă ușă. Am plecat fără să știu unde voi ajunge. În cele din urmă, am fost nevoită să mă adăpostesc într-un centru pentru persoane fără locuință.
Eram complet pierdută.
Într-o zi, un bărbat înalt a venit să mă caute. Avea o privire cunoscută, ca și cum ar fi făcut parte dintr-o amintire pe care nu reușeam să o identific.
— „Am lucrat cu fiul dumneavoastră. Trebuie să aflați ceva”, mi-a spus el.
S-a așezat lângă mine și s-a prezentat:
— „Mă numesc Andrei Stoica. Am fost colegul și prietenul apropiat al lui Marcu.”
Mi-a spus apoi ceva care mi-a tăiat respirația:
— „Înainte să moară, Marcu pregătea ceva important. Pentru dumneavoastră.”
A scos un dosar gros și mi l-a întins.
Mi-a explicat că Marcu știa cât de mult se deteriorase sănătatea mea și cât de nedorită mă simțeam în propria lui casă. Deși mă iubea enorm, nu reușise să schimbe situația. Așa că, în secret, a decis să se asigure că voi fi protejată indiferent de ce s-ar întâmpla.
În dosar se aflau acte notariale, documente bancare și o scrisoare scrisă de mâna fiului meu.
Marcu cumpărase o casă pe numele meu, fără știrea Laurei. O locuință mică, aproape renovată. De asemenea, mutase bani într-un cont bancar deschis exclusiv pe numele meu.
Am deschis scrisoarea cu mâinile tremurânde.
Fiul meu îmi lăsase un mesaj în care îmi spunea că nu vrea ca bătrânețea mea să fie o luptă, că știe că nu m-am simțit dorită și că a decis să-mi ofere un loc sigur, al meu. Casa, banii, totul era pentru mine.
Am plâns ținând scrisoarea la piept.
Andrei mi-a spus că îi promisese lui Marcu că se va asigura că toate aceste lucruri vor ajunge la mine.
În acea seară, m-a dus la noua mea casă. Era mică, luminoasă, cu o bancă în față și un gutui înflorit în curte.
Casa fiului meu. Casa mea.
Laura a încercat ulterior să conteste documentele, dar nu a avut nicio șansă. Totul fusese pregătit legal și fără cusur.
Ironia a fost amară: casa din care m-a alungat a fost vândută, iar o parte din bani au ajuns să acopere cheltuielile mele juridice.
Eu, însă, nu m-am mai uitat înapoi.
Am deschis fereastra noii mele locuințe, am simțit mirosul gutuiului și am spus în șoaptă:
— „Mulțumesc, Marcu. Ai avut grijă de mine până la capăt.”
Și, pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai simțit singură.
⸻
Notă: Acest text este o povestire de ficțiune. Orice asemănare cu persoane, fapte sau situații reale este pur întâmplătoare.